Eu și Andreea am fost căsătoriți timp de zece ani. Aveam două fiice: Victoria, care avea cinci ani, și Maria, care avea patru ani. Credeam că câștig suficient. Nu trăiam în lux, dar ne permiteam o vacanță în familie de două ori pe an. Fetele aveau bone, iar Andreea lucra suplimentar de acasă. Întotdeauna mă străduiam să ajut la treburile casnice. Dar, dintr-un motiv anume, părea că nimic din toate acestea nu mai conta pentru ea.
Într-o zi, Andreea mi-a spus calm că pleacă. Nu m-a părăsit doar pe mine, ci și pe fiicele noastre.
— M-am regăsit, – a zis ea. – Vreau mai mult.
Câteva săptămâni mai târziu, am văzut poze cu ea pe internet: logodită cu un bărbat foarte înstărit, iahturi, călătorii, rochii de designer.
Chiar ne-a lăsat pentru un astfel de vis?
Am tot cugetat, căutând o explicație. Dar cel mai greu era să le văd pe fetițele mele întrebând:
— Tati, când se întoarce mama?
Nu aveam un răspuns pentru ele.
Au trecut doi ani…
Viața a mers mai departe. A fost greu, dar m-am descurcat. Munceam, iar fiecare clipă liberă o petreceam cu fiicele mele. Ele au devenit scopul meu, lumina mea.
Într-o seară, am intrat într-un supermarket ca să cumpăr lapte și am văzut-o.
Stătea la casă – obosită, îmbrăcată în haine ieftine, cu o privire goală. Nimic nu mai amintea de Andreea care, cândva, poza pe iahturi.
Privirile ni s-au întâlnit.
S-a înțepenit, ținând în mână niște mărunțiș.
— Tu… – a început, dar a tăcut.
N-am spus nimic.
— Cum sunt fetele? – a întrebat în cele din urmă, cu glas abia auzit.
Am simțit cum mă năpădește furia. Doi ani de tăcere. Niciun telefon, nicio scrisoare.
— Sunt bine. Pentru că mă au pe mine.
Ea și-a ferit privirea.
— Aș vrea să le văd…
Am strâns pumnii.
— După doi ani ți-ai amintit de ele?
Andreea a oftat și și-a șters o lacrimă.
— Am făcut o greșeală.
Am râs amar.
— O greșeală e să uiți umbrela când plouă. Tu ai ales o altă viață. Ai ales banii, Andreea. Să înțeleg că fericirea nu se rezumă doar la iahturi și rochii de designer?
Ea a închis ochii.
— M-a părăsit. În clipa în care nu i-am mai fost de folos. Acum nu mai am nimic. Nici bani, nici casă.
Am privit degetele ei fine – inelul dispăruse.
— Dar despre fiicele mele? Ți-au trebuit doi ani ca să-ți amintești că există?
A început să plângă.
— Știu că nu pot schimba nimic. Dar te rog… lasă-mă măcar să le văd.
Am inspirat adânc.
— Ele nu-și mai aduc aminte de tine, Andreea. Au încetat să întrebe când te întorci.
Ea a izbucnit și mai tare în lacrimi.
— Nu cer o a doua șansă pentru mine… dar sunt copiii mei…
Am privit-o. Femeia din fața mea nu mai era aceeași Andreea care ne părăsise pentru bani. Părea complet răpusă.
— O să mă gândesc. Dar în condițiile mele.
Ea și-a ridicat capul, iar în ochii ei a licărit speranța.
— Mulțumesc…
M-am întors și am plecat, lăsând-o printre chipuri străine.
Nu știu dacă îi voi putea ierta vreodată.
Dar știam un lucru: Victoria și Maria merită tot ce e mai bun.
