Am 65 de ani și, pentru prima dată în viața mea, mă întreb: copiii pentru care eu și soțul meu ne-am sacrificat totul nu mai au nevoie de noi. Cei trei copii, cărora le-am oferit timpul, energia și banii noștri, au primit tot ce și-au dorit și pur și simplu ne-au lăsat în urmă. Fiul meu nici măcar nu răspunde la telefon când îl sun. Uneori mă gândesc: oare niciunul dintre ei nu ne va întinde un pahar cu apă când vom îmbătrâni?
M-am căsătorit la vârsta de 25 de ani. Soțul meu, Alexandru, era colegul meu de clasă și m-a curtat mult timp. A intrat chiar și la aceeași universitate doar pentru a fi aproape de mine. La un an după nunta noastră modestă, am rămas însărcinată și s-a născut prima noastră fiică. Alexandru a trebuit să renunțe la facultate pentru a începe să lucreze, iar eu am luat o pauză academică pentru a avea grijă de copil.
Acelea au fost vremuri foarte dificile. Alexandru lucra neîntrerupt, aproape fără pauză, în timp ce eu încercam să învăț cum să fiu o mamă bună și, în același timp, să îmi termin studiile. Doi ani mai târziu, am rămas însărcinată din nou. Am fost nevoită să trec la studii cu frecvență redusă, iar Alexandru muncea și mai mult pentru a ne susține.
În ciuda tuturor provocărilor, am reușit să creștem doi copii: pe fiica noastră cea mare, Sofia, și pe fiul nostru, Andrei. Când Sofia a început școala, am reușit în sfârșit să-mi găsesc un loc de muncă în domeniul meu. Viața a început să se îmbunătățească: Alexandru avea un loc de muncă stabil și bine plătit, iar noi ne-am amenajat propria locuință. Dar tocmai când am început să simțim o ușurare, am rămas însărcinată din nou.
Nașterea celui de-al treilea copil a adus cu sine noi provocări. Alexandru a lucrat din ce în ce mai mult pentru a întreține familia, iar eu m-am dedicat complet creșterii mezinei, Ana. Nu știu cum am reușit, dar încetul cu încetul ne-am redobândit stabilitatea. Când Ana a început clasa întâi, am simțit în sfârșit o ușurare.
Totuși, dificultățile nu s-au oprit aici. Sofia, abia intrată la universitate, ne-a anunțat că vrea să se căsătorească. Nu am descurajat-o, pentru că și noi ne-am căsătorit tineri. Organizarea nunții și ajutorul pentru achiziționarea unei locuințe au epuizat o parte semnificativă din economiile noastre.
Andrei, fiul nostru, a vrut și el să aibă propria locuință. Nu am putut să-l refuzăm, așa că am făcut un alt împrumut pentru a-l ajuta să-și cumpere un apartament. Din fericire, el și-a găsit repede un loc de muncă bun într-o companie prestigioasă, ceea ce ne-a adus o oarecare liniște.
Când Ana era în ultimul an de liceu, ne-a spus că visează să studieze în străinătate. A fost o perioadă dificilă pentru noi, dar am reușit să strângem banii necesari pentru a o trimite la facultatea dorită. Ana a plecat și ne-am trezit singuri.
Cu timpul, copiii noștri ne-au vizitat din ce în ce mai rar. Sofia, deși locuia în același oraș, trecea pe la noi foarte rar. Andrei și-a vândut apartamentul, s-a mutat în capitală și venea și mai rar. Ana, după ce a absolvit, a decis să rămână în străinătate.
Le-am oferit copiilor noștri totul: timpul nostru, tinerețea noastră și banii noștri. Și, în final, am devenit nimeni pentru ei. Nu le cerem ajutor sau sprijin financiar. Ne dorim un singur lucru – să ne sune din când în când, să ne viziteze sau să ne spună un cuvânt frumos.
Dar se pare că acele vremuri au trecut. Acum mă întreb: poate că a venit momentul să nu mai așteptăm și să începem să trăim pentru noi înșine? Poate că, la vârsta de 65 de ani, merităm puțină fericire – o fericire pe care întotdeauna am pus-o pe ultimul loc?
