Maria îl zărise pe vecinul său într-o seară târzie, când ieșise să strângă rufele înainte de ploaie. Bătrânul, concentrat, săpa o groapă adâncă în colțul cel mai îndepărtat al grădinii, luminându-și munca cu un felinar. Părea absorbit de ceea ce făcea, fără să-și dea seama că era observat.
“Ce om ciudat”, își spuse Maria, fără să dea prea multă importanță scenei.
Două zile mai târziu, pe când îngrijea ardeii din grădină, îl văzu pe bătrân trăgând un sac mare și închis la culoare către locul unde săpase. Părea greu, iar bărbatul se oprea des, gâfâind. Un fior rece îi străbătu șira spinării când privirea i se intersectă cu a lui, chiar și pentru o clipă.
Noaptea aceea, Maria nu reuși să doarmă. Se tot gândea la vecinul misterios și la sacul acela suspect. A doua zi dimineață, după ce toți ai casei plecaseră, se apropie de gardul care despărțea proprietățile și privi spre colțul acela. Groapa fusese umplută și nivelată.
Timp de câteva zile, nimic neobișnuit nu se mai întâmplă, iar Maria începu să creadă că își imagina lucruri. Poate că bătrânul îngropase doar un animal de companie sau plantase ceva. Încercă să alunge gândurile tulburătoare.
Însă dimineața aceasta schimbă totul. Ieșind să ude legumele, privirea îi căzu, din obișnuință, asupra acelui loc. Pământul era din nou răscolit, iar groapa redeschisă. Cel mai șocant lucru era că sacul, parțial desfăcut, fusese scos la suprafață.
Maria se ascunse rapid după un tufiș și privi cu groază cum vecinul ieșea din casă, ținând în mână un cuțit mare de bucătărie. Se apropie de groapă și îngenunche lângă sac.
Atunci, Maria simți cum inima i se oprește o clipă. Din sac se auzi un geamăt slab. Cineva sau ceva era viu acolo!
Fără să mai stea pe gânduri, alergă în casă și formă numărul de urgență.
“112, spuneți urgența dumneavoastră.”
“Cred că vecinul meu a îngropat pe cineva viu în grădină! Acum sapă din nou și… am auzit un geamăt din sac!”
“Vă rugăm să rămâneți calmă. Care este adresa dumneavoastră?”
Maria dădu repede adresa, iar operatoarea o asigură că o echipă de poliție va ajunge în câteva minute. “Nu vă apropiați de vecin și nu interveniți.”
Ascunsă după perdea, Maria urmări cu sufletul la gură. Bătrânul continua să sape, aparent neatent la ce se întâmpla în jur. După ce păreau ore întregi, o mașină de poliție opri în fața casei. Doi ofițeri coborâră și se îndreptară spre poarta ei.
Le povesti repede ce văzuse, iar aceștia se îndreptară către vecin. Unul dintre polițiști îl abordă, în timp ce celălalt se apropie precaut de sac. După câteva secunde, spre stupefacția Mariei, polițistul izbucni în râs.
Maria privi, neîncrezătoare. Cum puteau râde în fața unei posibile crime?
Câteva minute mai târziu, bătrânul se apropie de gardul ei, cu un zâmbet amuzat.
“Doamnă, cred că vă datorez o explicație.”
“Ce era în sacul acela?” întrebă Maria, încă tremurând.
Bătrânul oftă. “Cartofi. Cartofi de sămânță aduși din satul meu natal. I-am îngropat ca să reziste mai bine până la toamnă. Dar noaptea trecută, un bursuc i-a scos și a început să roadă sacul. Probabil asta ați auzit.”
Maria simți cum i se înroșesc obrajii. “Dar de ce lucrați noaptea?”
“De când a murit soția mea, acum cinci ani, nu prea dorm. Așa că îmi umplu nopțile muncind în grădină. Îmi cer scuze dacă v-am speriat.”
“Maria”, se prezentă ea, întinzând mâna, rușinată. “Mă numesc Maria. M-am mutat recent la fiul meu.”
“Gheorghe”, răspunse bătrânul, strângându-i mâna. “Profesor de biologie pensionat. De aici și pasiunea mea pentru grădinărit.”
Zilele următoare, cei doi începură să vorbească peste gard, schimbând sfaturi despre plante. Maria îi aducea prăjituri, iar Gheorghe îi împărtășea secrete despre soiurile rare de legume.
Când fiul și nora Mariei aflară povestea, râseră cu lacrimi.
“Mamă, citești prea multe romane polițiste!” glumi fiul. “Dar mă bucur că ai cunoscut un vecin. Domnul Gheorghe e un om minunat. De câte ori l-am invitat la noi, a refuzat politicos.”
“E un om interesant”, spuse Maria, ușor jenată.
“Și văduv, ca și tine”, adăugă nora cu un zâmbet complice.
Maria ridică o mână în semn de respingere, dar nu putu să nu zâmbească.
Într-o după-amiază, pe când discutau pe banca din grădina lui Gheorghe, el îi mărturisi:
“Când te-am văzut prima dată, m-am ascuns. Nu fiindcă aveam ceva de ascuns, ci pentru că nu mai vorbisem cu o femeie de vârsta mea de ani buni. Și mă temeam că am uitat cum.”
Maria zâmbi. “Eu am sunat la poliție crezând că ești un criminal.”
Amândoi izbucniră în râs, un râs care spăla toate suspiciunile și fricile.
“Poate că avem amândoi de învățat cum să ne deschidem din nou către lume”, spuse Maria.
Gheorghe îi luă mâna în a lui. “Poate putem învăța împreună.”
Din fereastra casei, fiul Mariei și soția sa îi priveau, zâmbind.
“Se pare că mama a găsit mai mult decât o casă nouă aici”, murmură fiul.
Iar în grădina lui Gheorghe, doi bătrâni stăteau de mână, dovedind că niciodată nu e prea târziu pentru un nou început.
