O femeie a decis să vorbească de dificultățile pe care le are când iese în oraș cu copilul ei cu nevoi speciale. Povestea sa a fost postată pe internet și a creat un val de simpatie pentru mamele care se confruntă cu aceste dificultăți.
“Când copilul tău cu nevoie speciale e micuț, oamenii sunt drăguți cu tine. Când e mare și începe să iasă în evidență în public, oamenii nu mai sunt așa de înțelegători. Ce poți face? Zâmbești și te prefaci că totul e în ordine, deși în inima ta te simți atât de singură și neajutorată.
Fiul meu cel mic este diagnosticat cu Sindromul Down și autism. În plus are o groază de probleme digestive. Am grijă să meargă din două în două ore la toaletă. De cele mai multe ori avem noroc.
Într-o zi ni s-a terminat norocul. Era la o coadă imensă în supermarket când băiatul meu a început să aibă diaree. Avea 14 ani atunci.
Am lăsat căruțul deoparte și am fugit cu băiatul la o toaletă. El avea crampe și mergea aplecat. Începuse să lase o dâră în urma sa, dar nu mă puteam opri să curăț. Trebuia să-l duc repede la toaletă.
La toaletă pentru femei, locul pentru persoane cu nevoi speciale era liber, așa că ne-am făcut loc repede. Femeile care se aflau în interior au strâmbat din nas și au ieșit repede. Eram doar doi noi în toaletă.
Mi-am dat seama târziu că scutecele și șervețele erau în mașină. M-am descurcat cum am putut. Am făcut drumuri între toaletă și chiuvetă udând hârtie igiencă și curățândul pe fiul meu din cap până în picioare. Am reușit să curăț bine tenișii, dar pantalonii, șosetele și tricoul nu i-am putut salva. Nu se mai puteau purta.
Nu puteam să-l las singur și să fug să cumpăr ceva de îmbrăcat. Nu era nimeni în toaletă cu care să-l las câteva minute. Ce puteam să fac? Mă simțeam așa de neajutorată. Eram blocați în toaletă.
M-a bufnit plânsul, dar m-am adunat repede. Trebuie să fiu un sprijin pentru copilul meu. El avea nevoie să mă vadă zâmbind, pentru că mama știe cum să-l aline și cum să rezolve totul. Mama, astăzi, însă nu avea nicio idee ce să facă.
N-a trecut niciun minut și în toaletă a intrat cineva care a bătut la ușă. O femeie pe la 40 de ani s-a oferit să ma ajute. Îmi părea un înger în acel moment, i-am zâmbit și am rugat-o să meargă în supermarket și să cumpere o pijama pentru băiatul meu.
I-am întins banii și în câteva minute s-a întors cu pijamale și șosete. Eu nu îi cerusem și șosete, uitasem cu desăvâșire de ele.
I-am multumit de mii de ori. Nu există suficiente cuvinte ca să descrie bunătatea unui om care a sărit în ajutorul altuia.
În ziua aceea mi-am dat seama că nu sunt singură și că există sufletele bune și bunătate între oameni.”
