Am plecat de acasă, de la părinți, ca mulți alții, imaginându-mi că, dacă nu vor mai fi ei în viața mea, o să mă descurc mai bine.
O iubeam mult pe mama, o compătimeam pentru traiul mizerabil pe care-l avea alături de tata, un om egoist, autoritar și chiar violent, uneori. Am rugat-o să vină la mine, să-l lase pe el să se descurce singur, dar mi-a spus că e bărbatul ei și că nu-l poate abandona la greu, chiar dacă viața cu el n-a fost niciodată ușoară.
Tata suferise un atac cerebral, din cauza băuturii, și, după ce o vreme a fost paralizat, a început să se deplaseze câte puțin prin casă, iar mama devenise sclava lui. Profita de boală ca s-o umilească și s-o folosească și mai mult. Cred că, dacă aș mai fi stat mult acolo, într-o zi aș fi făcut un gest necugetat. Mi-am căutat mai întâi de lucru, iar după ce am găsit, m-am urcat în primul tren și am plecat la București.
Regretam un singur lucru: că trebuise s-o las acolo pe Magda, iubita mea încă din liceu, care avea o mamă bolnavă de care trebuia să aibă grijă și nu mă putea urma.
Relația noastră se cam răcise după ce eu am plecat la facultate, pentru că era convinsă că nu mă merită, că e o simplă provincială, fără niciun rost, și că, mai mult ca sigur, îmi voi găsi o femeie pe potrivă, iar pe ea o voi uita. N-am uitat-o, dar este adevărat că am avut câteva legături cu diverse colege.
După un timp, pentru că era foarte strâmtorată și nu se mai putea descurca deloc cu banii – trebuia să cumpere medicamente costisitoare pentru mama ei -, s-a măritat cu un fost coleg de-al nostru, care o plăcea de mult, un mitocan, un bădăran, un parvenit, care numai el știe cum de ajunsese cel mai bogat din oraș. Mama mi-a spus că Magda s-a măritat, iar mai târziu, am aflat că are doi copii, și abia atunci mi-am putut vedea și eu liniștit de viața mea.
Mama nu uita să-mi spună însă, de fiecare dată când vorbeam, că Magda nu e fericită și că Sandu e un bădăran, care se poartă oribil cu ea și cu copiii. Magda trebuia să suporte însă orice, pentru că reușise s-o interneze pe mama ei într-un fel de azil de bătrâni, deschis de niște nemți, unde condițiile erau foarte bune și unde avea parte de toată îngrijirea necesară, dar costa foarte mult, iar soțul ei era cel care plătea.
După ce am primit o locuință de serviciu, pe care, la o adică, o puteam și cumpăra, mi-a crescut leafa și mă descurcam din ce în ce mai bine, m-am gândit că ar fi timpul să mă însor. Profitasem din plin de viață în ultimii ani, mă distrasem în fel și chip, îmi petrecusem concediile cu prietenii în tot felul de locuri exotice, cam venise momentul să mă așez la casa mea. Rând pe rând, mai toți prietenii mei se căsătoriseră, iar eu rămăsesem singurul burlac. Toată lumea încerca să mă cupleze cu prietene, rude, cunoștințe, mi-au fost prezentate zeci de femei minunate, dar știți cum e, trebuie să existe o scânteie, și asta apare când te aștepți mai puțin.
Întotdeauna m-a deranjat ideea de a avea drept șefă o femeie. Poate că sunt puțin misogin, dar am fost convins că bărbații sunt mai lucizi și pot gândi mai ușor la rece, nu se implică în anumite decizii atât de mult ca femeile.
Evident, exact de ceea ce m-am temut n-am scăpat. Fostul meu șef a plecat definitiv în străinătate, prin căsătorie, postul a fost scos la concurs, iar cea care l-a ocupat a fost Amalia, o femeie frumoasă și inteligentă, extrem de riguroasă și de exigentă.
Am avut o înfruntare încă de la prima întâlnire. Amalia a ținut să demonstreze că știe deja totul despre firmă, că se documentase intens, iar eu, care în sinea mea crezusem, într-o oarecare măsură, că acel post mi s-ar fi cuvenit mie, am simțit nevoia să-i dau peste nas. și am reușit. Toată lumea care era de față mustăcea, ea s-a fâstâcit și cred că m-a urât profund din clipa aceea.
Din păcate, trebuia să colaborăm mai tot timpul, iar lucrurile se desfășurau extrem de anevoios. Mi-am dat seama că am greșit și că trebuia să mă port civilizat, așa că am încercat să-mi cer scuze. I-am trimis flori câteva zile la rând și, până la urmă, am invitat-o la cină.
Mi-a acceptat invitația și scuzele. Asta mi-a dovedit că era într-adevăr o femeie inteligentă și că era mai potrivită decât mine pentru post, pentru că era dispusă să facă unele compromisuri în interes profesional. în seara aceea, am dat uitării neplăcerile primei noastre întâlniri oficiale și ne-am împrietenit. Era o ființă cu mintea deschisă, puteai discuta orice cu ea, avea părerile ei, dar le asculta și pe ale mele, iar când nu era de acord cu ce spuneam, îmi desființa argumentele punct cu punct.
M-am îndrăgostit iremediabil de ea, iar peste vreo trei luni, i-am propus să ne căsătorim. N-a fost deloc surprinsă, cred că se aștepta la asta. Ne-am căsătorit, ne-am invitat toți prietenii la nuntă și, după doi ani, am devenit părinții a doi gemeni minunați. Amalia a stat doar un an acasă, pe urmă a chemat-o pe mama ei să se ocupe de copii. Din fericire, soacra mea era la fel ca Amalia, era o femeie deschisă la minte și înțeleaptă, nu s-a amestecat niciodată în viața noastră, iar când ne-a dat vreun sfat, a fost într-adevăr un sfat foarte bun. Era îndeajuns de tânără și în putere pentru a face față față energiei copiilor, știa o mulțime de lucruri, iar copiii nu se plictiseau niciodată cu ea. O adorau pe Nana. Noi, părinții, puteam lipsi oricât de acasă, Nana însă trebuia să-i care peste tot după ea. și când se ducea la baie, stăteau la ușă și o păzeau, de teamă să nu plece fără să le spună.
Așa am reușit să avem o viață normală și liniștită de familie, am plecat deseori singuri în vacanțe, pentru că știam că odraslele noastre erau în siguranță, iar toate astea ne-au permis să avem o relație foarte bună și să ne simțim împliniți.
Mama a venit de câteva ori la noi, o dată la nuntă, pe urmă să-i vadă pe copii. După ce tata s-a prăpădit, am sperat că va veni mai des să ne vadă, dar, la foarte scurt după moartea tatei, s-a îmbolnăvit și ea. Am vrut s-o aduc la noi, dar n-a acceptat, n-a vrut să ne fie povară.
Într-o zi, am fost sunat de la spital. Mi s-a spus că mama mai are puțin de trăit și că ar fi bine să vin, dacă vreau să o prind în viață. Amalia a vrut să vină cu mine, dar am refuzat. Simțeam nevoia să fiu singur cu mama. A mai rezistat doar două ore după ce am ajuns.
Când m-am întors acasă după înmormântare, m-am simțit străin în casa aceea, deși trăisem atâția ani în ea. M-am uitat prin albumele cu fotografii, aranjate cu grijă de mama, mi-am amintit de ea și de tata când erau tineri, m-am zărit pe mine când eram mic, și pe una din pagini am revăzut-o pe Magda.
„Ce-o mai fi făcând Magda?” m-am întrebat. La înmormântare nu mi-a ars să fiu atent cine era de față. Poate că a venit și ea, și eu nici n-am observat. știam de la mama că Magda era educatoare la una dintre cele două grădinițe din oraș. M-am dus s-o caut.
Am găsit-o destul de ușor. Era aproape neschimbată, deși nu o mai văzusem de mai bine de zece ani. S-a bucurat când m-a văzut. S-a învoit și ne-am dus la mine acasă, fără să ne spunem nimic. Când am ajuns în casă, am simțit nevoia să o iau în brațe.
Magda era ființa față de care nu avusesem niciodată vreun secret. Ei îi spuneam tot ce simt și tot ce gândesc. M-a strâns la pieptul ei, așa cum făcea mama când eram trist, și a încercat să-mi aline suferința. Am început să ne sărutăm, iar apoi am făcut dragoste, firesc, de parcă nu ne despărțiserăm nicio clipă. N-a spus nimic, nu mi-a făcut niciun reproș, s-a purtat în cel mai firesc mod posibil. Am sunat-o pe Amalia și i-am spus că mai rămân câteva zile să văd ce fac cu casa. Magda a fost zilnic la mine, am făcut dragoste iar și iar, de parcă asta era singura soluție să ne simțim amândoi mai bine.
— Ești fericită? am întrebat-o.
— Fericită? Ce-nseamnă asta? Am de toate, copiii mei nu duc lipsă de nimic. Trăiesc într-o casă mare și frumoasă, mama e îngrijită foarte bine, ce-aș putea să-mi doresc mai mult?
— îți iubești soțul?
— Trebuie să-l iubesc? Singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată ești tu. Mi-e de ajuns. îmi fac datoria, așa cum e firesc, dar, în afară de copii, nu am nimic în comun cu soțul meu. E o brută. Multă vreme ne-a terorizat pe toți trei. Mi-era milă de copii, așa că am făcut un târg cu el: să-și descarce neîmplinirile și insuccesele numai pe mine. L-am amenințat că, dacă se mai leagă de copii, îl fac de râs în tot orașul. L-am înregistrat cu o cameră într-o zi când era beat și se purta porcește cu mine și cu copiii. Visează să intre în politică, așa că acum îl am la mână. în prezent, nu se mai atinge de copii, are ce are doar cu mine, dar nici eu nu mă las mai prejos, ne batem în parte. E oribil, dar ce pot face? Am doi copii de crescut și pe mama, de care trebuie să am grijă, să-i ușurez cât mai mult posibil bătrânețile.
— îmi pare rău, Magda!
— Nu trebuie să-ți pară rău, nu m-a obligat nimeni să mă mărit cu el. știam ce-i poate pielea dinainte, știam la ce să mă aștept, dar aveam nevoie de bani. De câte ori nu mi-a trecut prin cap să-l omor în somn! Noroc că am copiii, așa pot suporta orice. Când vor fi mari, pe picioarele lor, o să divorțez, până atunci însă, n-am încotro. Mă și înșală, nefericitul. I-am spus că știu, dar nu recunoaște. Am eu ac de cojocul lui, nu te teme! știu să mă apăr și singură. ție cum îți merge?
— Bine. Am o soție minunată, doi copii la care țin enorm, am o viață frumoasă.
— Ești fericit?
— într-un fel, cred că da. Dar niciodată nu am fost la fel de fericit ca atunci când mă țineai tu în brațe. Fericirea aceea curată, de adolescenți îndrăgostiți, e amintirea cea mai de preț. N-am să te uit niciodată, Magda! Am să te port în sufletul meu tot restul vieții.
— E frumos ce spui. Eu nu sunt atât de deșteaptă ca tine, nu știu să vorbesc la fel de frumos, dar, ori de câte ori m-am culcat cu soțul meu, m-am gândit la tine. într-un fel, copiii mei sunt și ai tăi. Asta m-a ajutat să suport mai ușor totul.
Nu-mi mai venea să plec de acolo. Orele petrecute în brațele Magdei mă făceau să uit de tot, aș fi vrut să nu se mai termine niciodată. Să dispară totul și să rămânem doar noi doi. Mi-am tot prelungit șederea, până când Amalia m-a întrebat ce se întâmplă cu mine. Am bâiguit ceva, dar mi-am dat seama că simțise… Nu-i vorbisem niciodată despre Magda, așa că doar putea bănui. A vrut să vină să mă ia, mi-a spus că întreabă copiii tot timpul de mine. știam că nu era adevărat, copiii o adorau pe Nana, cred că nici nu băgaseră de seamă că lipsesc.
Nu-mi mai venea să mă întorc acolo, mă gândeam că aș putea trăi așa, bucurându-mă de întâlnirile pe furate cu Magda, tot restul vieții. Eram rupt de realitate, de realitatea în care mă simțisem bine până nu demult. Amalia a acceptat să mai stau câteva zile.
Am continuat să mă văd cu Magda. într-o seară însă, mi-a spus că nu mai poate veni. Cineva o zărise intrând la mine și îi spusese soțului ei, care știa că Magda a fost iubita mea.
— Nu vreau să te trezești cu el la ușă. E un om răzbunător, nu e bine să te pui cu el. Cel mai bine ar fi să pleci. Dacă vrei, mă ocup de casă, doar să-mi spui ce vrei să faci cu ea. Trebuie să plec, dragul meu, trebuie!
— și când am să te mai văd?
— Cine știe? Poate niciodată. Sau poate foarte curând, cine poate ști? Avem copii, trebuie să avem grijă de ei. Nu uita asta! Tu ți-ai urât tatăl, dar copiii tăi trebuie să te iubească. Altfel nu ți-ai găsi liniștea. Nu ne putem ascunde aici tot restul vieții. Nu trăim într-o poveste. Oamenii sunt răi și invidioși. Să nu-i lăsăm să umple de noroi iubirea noastră. 0 s-o păstrăm amândoi în suflet, nimeni nu ne-o poate lua. Am să încerc să vin să te văd, dar nu-ți promit nimic. Mai bine ne luăm rămas-bun acum. Când am să pot, dacă am să pot, am să-ți dau un semn de viață.
Am strâns-o pentru ultima oară în brațe, iar când am rămas singur, am avut impresia că mă sufoc, că nu mai pot respira. M-am urcat în mașină și am plecat imediat. Nu știam însă cum să fac să amân cât mai mult întâlnirea cu Amalia. Nu mă simțeam în stare s-o privesc în ochi. Nu voiam s-o pierd, țineam la ea, era soția mea, mama copiilor mei, dar n-o iubisem niciodată la fel de mult ca pe Magda. Magda făcea parte din ființa mea. Mi-era teamă ca nu cumva Amalia să-și dea seama de asta.
Din fericire, era foarte ocupată la birou. A venit seara târziu, iar eu m-am prefăcut că dorm. M-a învelit cu grijă, m-a strâns în brațe și s-a culcat. Toată noaptea m-am gândit la Magda, dacă am s-o mai pot vedea sau nu.
Au trecut câteva luni bune de atunci, dar n-am primit niciun semn de viață. M-am reintegrat în viața mea, aș fi un nemernic dacă aș spune că nu am o familie minunată, o viață minunată. însă, cu toate astea, mă gândesc tot timpul la… Magda.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
