Destinul uneori ne oferă surprize care ne lasă pentru toată viața să ne întrebăm cum s-au întâmplat lucrurile. Îmi amintesc încă acea zi gri de octombrie, când mă întorceam de la piața unui sat din apropiere. Autobuzele treceau doar din când în când, așa că trebuia să merg pe jos, înjurând în sinea mea pentru drumul denivelat și pentru sacoșele grele cu cartofi.
La patruzeci și doi de ani trăiam singură, dacă nu îl punem la socoteală pe motanul Barsik, care sincer părea mai mult o pernuță mică cu o față obraznică. După divorț, nu mai avusesem noroc nici cu viața sentimentală, nici cu copiii. Lucram într-o bibliotecă de la sat, seara tricotam și mă uitam la seriale – pe scurt, o viață normală pentru o femeie obișnuită de la țară.
Tocmai mă gândeam dacă voi avea suficientă putere să duc acele sacoșe nenorocite acasă, când am văzut-o. O figură mică, într-o jachetă subțire, stătea sub un stejar bătrân, cu genunchii strânși în brațe. La început am crezut că e o iluzie – cine, cu mintea întreagă, lasă un copil singur între sate pe o astfel de vreme?
— Fetițo, a cui ești? — am strigat, apropiindu-mă.
Și-a ridicat capul – fața palidă, ochii speriați, dar nu a spus nimic. Doar s-a strâns și mai tare în jachetă.
— Te-ai pierdut? Unde sunt părinții tăi?
Tăcere. Doar buzele îi tremurau.
— Dumnezeule, ești complet înghețată! — am pus jos sacoșele și m-am așezat lângă ea. — Mă numesc Tatiana Ivanovna. Și tu cum te numești?
— S-Sonia, — a șoptit cu greu.
— Sonia, vrei să vii la mine acasă? Îți voi face un ceai cald, te vei încălzi și apoi vom vedea de unde ești.
Ea a dat timid din cap, iar eu, luând o sacoșă cu o mână și mâna ei înghețată cu cealaltă, am pornit la drum. Eu gâfâind sub greutatea cartofilor, iar ea mergând șchiopătând lângă mine, ca un mic vrăbioi.
Ajunsă acasă, am învelit-o imediat cu o pătură, am aprins caloriferul și am pus ibricul cu apă pe foc. Barsik, care de obicei era indiferent cu oaspeții, a sărit imediat în brațele ei și a tors ca un tractor.
— Uite, i-ai plăcut, — am zâmbit, scoțând niște biscuiți. — Și el e cam pretențios, nu merge la oricine fără motiv.
Sonia a mângâiat timid motanul și am observat cum umerii ei se relaxau puțin.
— Sonia, câți ani ai?
— Cinci… poate.
— Știi cum te cheamă de familie? Sau unde locuiești?
Ea a clătinat din cap, iar eu am simțit cum ceva mi s-a strâns în piept. Ceva era în mod clar în neregulă.
În acea seară i-am dat supă și plăcinte (datorită obiceiului meu de a găti din timp), am culcat-o în camera mea, iar eu m-am așezat pe canapea. Nu am reușit să dorm toată noaptea — am sunat la poliție, la administrația satelor din jur, dar nimeni nu raportase dispariția unui copil.
A trecut o săptămână, apoi două. Sonia a început să se deschidă, să zâmbească, mai ales când îi citeam povești înainte de culcare. Dar despre cum ajunsese pe drum nu își amintea nimic – sau poate nu voia să-și amintească.
Când inspectorul pentru protecția copilului a ridicat din umeri încă o dată, am înțeles că trebuia să iau o decizie. Orfelinat? Mi se făcea rău doar gândindu-mă la asta.
— Sonia, — am chemat-o într-o seară, în timp ce desena la masă, cu limba scoasă de concentrare. — Vrei să vii să locuiești cu mine? Pentru totdeauna?
Ea s-a oprit, strângând creionul, apoi a ridicat privirea:
— Se poate?
— Se poate. Vei fi fiica mea.
— Și pot să-l las pe Barsik?
Am râs:
— Poți să-l lași și pe Barsik.
S-a ridicat de pe scaun, a venit spre mine și m-a îmbrățișat strâns. Și eu, mângâindu-i părul, m-am gândit: „Va fi bine, vom reuși”.
Apoi au început vizitele la birouri, strângerea documentelor, controalele. Dar asta e o altă poveste.
