A moștenit de la bunici o casă la țară, în inima munților. Casa era dărăpânată și părăsita de ani buni, dar uite ce a reușit să facă cu ea. Iată cum arată acum:
Cuvintele s-au adunat tare greu pentru începutul acestui articol. Pentru că sunt cu adevărat impresionată. Și nu doar de imaginile de tipul before&after care, trebuie să recunoaștem, spun mai mult decât o mie de cuvinte. Impresionant este însă și ceea ce stă în spatele imaginilor: faptul că cineva în loc să demoleze și să construiască ceva complet nou sau să vândă această proprietate a ales să îi descopere frumusețea ascunsă, să dea la o parte vălul timpului și să pună mâna (chiar la propriu, pe alocuri) să reconstruiască această casă păstrând forma ei și folosind pe cât posibil materialele originale.
Ciprian Obancea a moștenit proprietatea în 2002 iar timp de 7 ani s-a gândit ce să facă cu acea casă pe care o vedeți voi în poză și cu terenul de 7000 de mp. După acești 7 ani, a decis. Casa dărăpănată a fost demolată dar cea nouă a fost construită pe vechile dimensiuni integrându-se acolo unde s-a putut materialele originale. Fundația este din piatră iar pereții sunt construiți din lemn și tencuiți. Mobilierul este realizat chiar de Ciprian și pictat de o doamnă din zonă. Corpurile de iluminat și suporturile din lemn din băi sunt făcute tot de Ciprian iar ușile, ferestrele și scara de tatăl său. Rezultatul? O pensiune mică dar cuceritoare. E minunat, nu-i așa?
Căsuța bunicii este o pensiune specială. A cîștigat în 2011 Marele premiu ANTREC pentru categoria Tradiție locală, dar farmecul ei nu-i dat de această încoronare ci de pridvorul și ferestrele mici, de încăperile cu atosferă intimă, de mobilierul pictat din interiorul ei, de acoperișul din șiță și de priveliștea încântătoare. Pe site-ul pensiunii găsiți și mai multe poze convingătoare, de vreți să vedeți.
Exista neșansa ca această căsuță să fie cumpărată, împreună cu terenul pe care se află, de către cineva care să nu-i fi apreciat valoarea și frumusețea ascunsă și să o fi făcut una cu pământul ridicând pe locul ei un mastodont hotelier, panoramic ce-i drept. N-am nimic cu mastodonții, le admit untilitatea și cunosc rațiunile pentru care sunt creați, dar, spune-ți și voi: nu e mai cuceritoare această micuță casă cu doar două dormitoare? Nu este ea desfătare pentru privirile noastre și mângîiere pentru suflet? Nu avem oare nevoie uneori și de intimitate, de armonie, de alinarea pe care ne-o oferă aspectul acesta rustic care ne amintește de bătrânii nostri? Bine că există și hoteluri mari care pot găzdui sute de oameni, dar, Doamne, bine că mai găsim încă și așa mici bijuterii!
