Un bătrân a publicat o scrisoare emoționantă care speră să îl ajute să dea de urma unei femei pe care a întâlnit-o în 1972, când era pe punctul de a se sinucide. A fost o întâlnire de doar câteva ore, într-o zi ploioasă, dar care i-a schimbat destinul.
Întâmplarea a avut loc în 1972, în New York. Fost pilot în forțele militare americane, bărbatul era în depresie după ce participase la un bombardament în Vietnam. Iată ce i-a scris femeii care i-a salvat viața:
„Te-am întâlnit pe o vreme ploioasă în ultima zi a anului 1972, aceeași zi în care plănuisem să mă sinucid.
Cu doar o săptămână înainte, la cererea lui Richard Nixon și a lui Henry Kissinger, am zburat peste Hanoi într-un avion B-52, de unde am aruncat 48 de bombe. Nu știu câte case am distrus și câte vieți am luat, dar în ochii superiorilor mei eram un adevărat erou.
În ajunul Anului Nou, stăteam în apartamentul meu cu o sticlă de whisckey aproape goală în față și cu un sentiment crunt de vinovăție, care îmi măcina sufletul. Când sticla s-a golit, am plecat să îmi cumpăr alta și mi-am promis că la întoarcere o să mă ucid cu una dintre armele pe care le aveam în casă.
Am sfârșit prin a mă plimba ore în șir pe stradă fără să știu încotro mă îndrept. Mergeam de-a lungul străzii Hanover, când din cerul gri și mohorât a început să cadă o ploaie măruntă, dar grea. O ploaie care parcă încerca încet, încet să îmi spele toată vina care atârna ca un plumb pe umerii mei. Nimic, însă, nu îmi putea alunga sentimentul de vinovăție, așa că am decis să mă întorc în apartamentul meu.
Atunci te-am văzut pe tine.
Stăteai adăpostită sub balconul de la Old State House. Purtai o rochie de gală, care deopotrivă părea regală și ridicolă. Părul tău castaniu era pieptănat pe o parte și o galaxie de pistrui îți prăfuia umerii. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos!
Când m-am alăturat și eu sub balcon, m-ai privit cu ochii tăi mari și verzi. Te-am întrebat dacă ești în regulă și mi-ai răspuns că ai avut zile mai bune. Apoi te-am întrebat dacă vrei să mă însoțești la o ceașcă de cafea. Drept răspuns, m-ai luat de mână și ne-am dus într-unul din barurile de pe colț, unde am discutat întocmai ca niște vechi prieteni.
Am râs, ne-am lamentat, mi-ai povestit despre logodna ta cu un bancher pe care nu îl iubeai, eu nu ți-am povestit despre Vietnam, deși m-am confesat cu multe altele, însă mi-am dat seama că vedeai lupta de viață și de moarte din interiorul meu. Totuși, ochii tăi nu ofereau niciun dram de compasiune și m-am îndrăgostit de tine pentru asta.
După aproximativ o oră, m-am scuzat și m-am dus la toaletă. Am stat acolo câteva minute, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat dacă să mă întorc la masă și să te sărut sau să mă întorc în apartamentul meu, unde mă aștepta pistolul și să îmi pun capăt zilelor. Mă hotărâsem să te sărut și să îți mărturisesc totul, dar când am revenit la masă tu nu mai erai. Nu mi-ai lăsat niciun bilet, nimic. Ca și cum nu ai fi existat. Întâlnirea noastră s-a terminat la fel de brusc pe cum a început. Eram devastat! Timp de un an de zile, m-am dus în fiecare zi în acel local, sperând că te voi revedea, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Amintirea ta m-a ținut în viață.
Îmi dau seama acum că indiferent dacă ne vom mai vedea sau nu, tu ai avut și încă ai un rol crucial în viața mea. Datorită ție mi-am continuat viața, m-am iertat, m-am căsătorit cu o femeie excepțională care a murit în urmă cu patru ani și am crescut un bărbat de care mă simt mândru, dar care a murit și el în urmă cu un an. Am trecut prin vremuri grele, dar de fiecare dată când simt că nu mai pot, o ploaie începe să cadă și chipul tău îmi apare în față. Și găsesc puterea de a merge mai departe.
Mi-ai insuflat viață într-o după-amiază ploioasă, și îți sunt recunoscător pentru asta. Oriunde ai fost, oriunde ești, trebuie să știi că te port în continuare în inima mea”.
