Nu pot să-l iert pe Dragomir pentru ce mi-a făcut și de aceea îi voi reda libertatea!
Acum doi ani, când am fost disponibilizată, am fost disperată. Aveam 41 de ani și, după părerea mea și din ceea ce auzisem și văzusem în jurul meu, puține șanse să mă mai pot angaja unde-va, dar prea puțin ca să mă pot pensiona. Fiul meu, Dragoș, tocmai intrase la facultate, iar Dragomir, soțul meu, care e inginer constructor de meserie, lucra și atunci, ca și acum, la o firmă unde avea un salariu mult peste medie, dar cum să trăim totuși trei oameni dintr-o singură leafă? Eu nu am primit nici salarii compensatorii, nici altceva. Institutul la care lucram de 25 de ani ca desenator tehnic s-a închis și toată lumea a rămas pe drumuri. Am trecut prin toate stările: furie, disperare, depresie, neputință, lehamite și, în cele din urmă, resemnare.
— Fii serioasă, dragă, mi-a spus Dragomir de la bun început. Ne descurcăm noi cumva… Eu mai pot găsi de lucru și pe ici, pe colo, băiatul o să termine mâine-poi- mâine facultatea și o să aibă banul lui, iar noi doi ne-om descurca, de bine, de rău, cumva. Nu mai face și tu atâta caz… După câteva luni chinuitoare, m-am enervat și am început să mă duc la târgurile de locuri de muncă. Mi-am zis că ceva-ceva tot oi găsi eu până la urmă. Eram dispusă să accept orice, numai muncă cinstită să fie. Din păcate, nu prea mi-a mers nici acolo… și mai disperată ca înainte, m-am prezentat apoi la zeci de interviuri, în urma anunțurilor date de firme în ziare, la rubrica „Oferte de muncă”. N-am avut noroc, și asta mă distrugea cu fiecare zi ce trecea. Singura persoană care mă asculta și mă încuraja să nu renunț să sper a fost, în tot acest timp, vecina mea de bloc. Cred că avea și ea în jur de 41-42 de ani, tocmai o lăsase bărbatul pentru alta, dar n-avea copii. Lucra de ani buni ca menajeră la o familie de oameni cu bani și era foarte mulțumită. Ne-am apropiat și mai mult una de alta după ce eu am rămas fără serviciu; până atunci, nu apucaserăm prea des să bem o cafea împreună, firește, din lipsă de timp. Acum, Viorica mă chema zilnic la ea, la un pahar de vorbă, cum se spune. Mă încuraja, îmi mai povestea câte o bârfă pe care o afla din casa celor la care lucra, ne simțeam bine împreună. Mi-a spus că nu-i e deloc rușine cu ceea ce face, că e respectată și apreciată pentru munca ei, că e foarte bine tratată și primește foarte multe cadouri.
Soțul doamnei la care lucrez pleacă foarte des în străinătate și de fiecare dată îmi aduce și mie o mică atenție. Sunt niște oameni să-i pui la rană. Sunt foarte ocupați, au bani, dar asta nu înseamnă că le-au luat banii mințile, ca altora… Dacă nu ți-e rușine să faci ce fac eu, vorbesc cu doamna și precis îți găsesc ceva de făcut…
— în definitiv, de ce mi-ar fi rușine? E o muncă cinstită, ca oricare alta. Nu mă duc la furat și nici la cerșit. întreab-o și, dacă-mi găsești ceva, mă faci fericită.
După mai puțin de o săptămână, Viorica a sunat la ușa mea și m-a anunțat că s-a rezolvat problema.
— Doamna are o prietenă tot așa de ocupată ca ea, care are neapărat nevoie de cineva. Poți să începi chiar de mâine, dacă vrei. Am înțeles că au și doi copii mari, nu trebuie să te ocupi tu de ei. Doar să faci cele obișnuite: gătit, spălat, călcat. Ai să vezi că ai să fii mulțumită!
A doua zi, m-am prezentat sfioasă la familia cu pricina. Cred că cei doi erau puțin mai mari ca mine, să fi avut 45-46 de ani. El – doctor, iar ea – arhitectă. El avea gărzi multe, pleca și pe la conferințe, abia-l vedeai pe acasă. Ea avea o firmă de arhitectură și se ocupa de tot felul de case de lux. Cred că întorceau banii cu lopata. Aveau, într-adevăr, și doi copii, o fată și un băiat, ea – studentă, el – la liceu, la locul lor. Niciunul dintre membrii acestei familii n-avea nasul pe sus. Ne-am plăcut de la bun început.
— Draga mea, sunt sigură că o să ne înțelegem. Pari o femeie de treabă și de încredere. Noi suntem foarte ocupați, s-au perindat pe aici multe femei, dar presimt că tu vei rămâne. Vreau ca și tu să fii mulțumită, așa că să ne spui de la început ce pretenții ai. Poți sta la noi, dacă vrei, sau poți veni dimineața și poți pleca atunci când îți termini treaba. Eu am să-ți spun în fiecare dimineață cam ce e de făcut, cu timpul ai să te obișnuiești și ai să te descurci și singură. Cel mai important este să avem ce îmbrăca și ce mânca. Uneori, mai avem invitați, atunci va fi mai multă treabă, dar asta nu se întâmplă decât de trei, patru ori pe an.
Doamna a avut dreptate. M-am acomodat foarte repede la noul meu loc de muncă, fiindcă am fot tratată de la început ca un membru al familiei. știam tot ce mișcă în casă, ce program are fiecare și unde e toată lumea la orice oră din zi și din noapte. Eu eram cea care le pregătea dimineața lucrurile la plecare, îi așteptam cu masa, le făceam surprize culinare, preparându-le câte o prăjitură delicioasă sau vreun fel de mâncare mai inedit. Iar ei aveau grijă să nu-mi lipsească niciodată nimic, aveam tot timpul bani la dispoziție.
După ce o vreme, la început, întocmeam o listă cu târguielile făcute, încetul cu încetul, mi s-a dat mână liberă, fără să mi se ceară socoteală pentru vreun leu cheltuit în plus.
Toți aveau încredere deplină în mine. I-am mulțumit cu lacrimi în ochi Vioricăi pentru bnele pe care l-a făcut dar de atunci am început iar să ne vedem mai rar. Ea era ocupată, eu, la fel, așa că nu prea mai aveam timp de vorbă. îi cumpăram câte o mică atenție din când în când, în semn de recunoștință. Dragomir, deși a comentat la început și s-a arătat nemulțumit că nevasta lui va fi „femeie de serviciu pe la bogătani”, cu timpul s-a împăcat cu ideea și, dacă a văzut că eu sunt mulțumită, m-a lăsat în pace. Rareori își mai aducea aminte de asta și o bodogănea pe Viorica:
— Dacă nu era șmechera asta din vecini, erai și tu femeie normală, la casa ta! Te-ai lăsat îmbrobodită de vorbele ei, știe să amețească lumea, n-am ce spune… E numai lapte și miere. Cine știe de ce o fi lăsat-o și bărbatu-său?! Dacă era la locul ei, nu cred că-și lua el lumea în cap. Mă rog, treaba ei, în definitiv ce-mi pasă mie? Dacă tu zici că ești mulțumită, asta contează.
Cred că trecuseră câteva luni bune de când lucram la familia Stănescu. Mă simțeam de-a casei, cum e vorba. Le cunoșteam toate secretele, îi știam pe toți cunoscuții lor și pe toți meșterii care veneau să mai dreagă câte ceva prin locuință, iar câteodată le eram chiar complice copiilor, când voiau să le facă o bucurie părinților sau când, dimpotrivă, încercau să le atragă atenția că au cam uitat de ei.
Programul meu era cam același în fiecare zi: ajungeam la ei la ora 8 dimineața și plecam după ora 20. Uneori, când aveau nevoie de mine, mă mai chemau și sâmbăta sau duminica, dar de obicei aveam grijă să aibă tot ce le trebuie pentru weekend, să mai stea și ei singuri. îmi trecuse și supărarea că rămăsesem șomeră, uitasem și de pastilele antidepresive, totul mergea de minune. Dragoș mergea bine cu facultatea, avea deja și o prietenă cu care visa să se însoare, mă și vedeam deja bunică. și totuși…
„Dacă nu era vecina asta, erai și tu o femeie normală, la casa ta! Te-ai lăsat îmbrobodită de vorbele ei. Cine stie de ce o fi lăsat-o si bărbatu-său?!”
Acum o lună, pe după-amiază, exact când puneam rufe la spălat în mașină, am auzit soneria de la ușă și, până să mă duc să deschid, în toată casa s-a făcut beznă. Abia am nimerit să ajung la intrare. știți cum e iarna, se întunecă devreme, iar dacă mai e și înnorat… Ziua e aproape ca noaptea. La ușă se afla un tip de la energia electrică.
— Doamnă, am venit să vă anunțăm că nu va fi curent, cel puțin trei-patru ore de-acum înainte. Sper că aveți lumânări prin casă. Avem o avarie destul de gravă și va dura o vreme să înlocuim cablurile arse.
— Ce să facem?! Vă mai odihniți și dumneavoastră puțin… Sper să rezolvăm repede și să nu ne întindem până mâine. Am trecut pe la toată lumea, dacă știți pe cineva care nu e acasă, poate mai anunțați și dumneavoastră pe câte cineva.
— Vai de mine! și câtă treabă aveam!
Ce puteam face? Am scos rufele din mașina de spălat, am pus la loc masa de călcat, am fript repede puiul pe care mi-l ceruseră cei ai casei pentru masa de seară, am făcut și salata și m-am îmbrăcat să plec acasă. Mi-am zis că așa mai apuc să fac și eu câte ceva prin apartament, să nu pierd chiar timpul de pomană. Am sunat-o pe doamna Stănescu și i-am spus ce s-a întâmplat, cerându-i voie să plec.
— N-am reușit să spăl… și nici să calc… și mai aveam de făcut curat într-o cameră. Iar acum, pe seară, nu prea se vede bine… M-aș repezi însă până acasă. Dacă aveți nevoie de mine, anunțați-mă când se dă drumul la curent și vin înapoi.
— Nu, nu-ți face probleme, n-am nevoie neapărat de rufe spălate și călcate în seara asta. și nici nu mă dă praful afară din casă, așa că… Du-te liniștită acasă și ne vedem mâine, mi-a zis ea.
Am ajuns destul de repede acasă, cu câte două sacoșe în fiecare mână. Dragomir era de serviciu, iar Dragoș trebuia să fie la facultate. Când am băgat cheia în broască, am constatat că era descuiat. Am deschis ușa cu cotul, m-am dus în bucătărie ca să las sacoșele și, pe urmă, m-am dus la Dragoș în cameră, gândindu-mă că, probabil, a venit mai devreme de la facultate. Dar nu era nimeni în camera lui. Când am trecut prin dreptul dormitorului meu și-al lui Dragomir însă, am auzit chicoteli. și o voce de femeie! Am stat câteva clipe în loc, m-am uitat la ceas. Să fi fost totuși Dragoș cu prietena lui?
— Dragoș, tu ești? Am venit mai devreme acasă. Să vă pregătesc ceva de mâncare, mamă? am îndrăznit eu să întreb prin ușa închisă.
Nu mi-a răspuns nimeni. Am repetat întrebarea. Din nou, nimic. Atunci, nedumerită, am deschis ușa dormitorului. și ce mi-a fost dat să văd? Din pat, goi-pușcă, Dragomir și Viorica mă priveau îngroziți.
— Ah, voi erați? îmi pare rău că v-am stricat programul… E pană de curent la familia Stănescu, iar doamna mi-a dat voie să vin acasă, să mai fac unele treburi, dar văd că… Am picat cum nu se poate mai prost. Nu vă jenați din cauza mea, vedeți-vă mai departe de giugiuleli! Eu mă duc la bucătărie… am zis, deși, sinceră să fiu, a fost chiar și pentru mine o surpriză faptul că am putut scoate un sunet – și atât de calm -, după tot ce am văzut.
Am închis ușa repede, de teamă că am să leșin. îmi tremurau genunchii. Dragomir și Viorica? Nu înțelegeam nimic… Dragomir nu a suportat-o niciodată pe Viorica. Se strâmba de câte ori îi spuneam că mă duc la ea sau de câte ori venea ea la mine, ca să ceară cu împrumut cafea sau zahăr, ori ulei și, firește, niciodată nu aducea înapoi ceea ce ceruse.
— Asta ce crede că e la noi, băcănie? țipa Dragomir revoltat, după ce prietena mea pleca. Cum se face că rămâne tot timpul fără câte ceva?
Asa reactiona de fiecare dată Dragomir, când o vedea la noi. și acum, îi găseam pe amândoi în dormitorul meu, în patul conjugal, goi-goluți… Nici nu știam dacă să râd sau să plâng, să mă înfurii sau mai bine să-mi iau geanta și să plec.
Am ales ultima variantă și m-am întors în casa familiei Stănescu. între timp, se dăduse drumul la lumină, așa că mi-am văzut liniștită de treabă.
M-am purtat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, dar când doamna Stănescu a venit acasă, am întrebat-o dacă nu i-ar conveni să mă aibă menajeră permanentă, adică să-mi ofere acolo o cămăruță unde să stau.
— Nici nu știi ce bine-mi pare! Așa o să mai putem sta și noi două de vorbă. Hai, vino să-ți arăt camera ta! O să-ți placă, ai să vezi, e tot timpul soare și de la fereastră se vede grădina.
— S-a întâmplat ceva? Am pufnit în râs:
— L-am găsit pe soțul meu în pat cu ve-cina mea și n-am știut cum să reacționez, așa că am plecat și am venit aici.
— Doar atât? Eu cred că le-aș fi scos amândurora ochii! Sau cine știe ce aș mai fi făcut… Oricum, pe tipă aș fi ciufulit-o bine de tot, te asigur! îmi pare rău, însă…
— Asta e, ce să fac?! Sufăr, dar o să-mi treacă! N-am de ce să mai trăiesc lângă bărbatu-meu! Iar Dragoș e mare, o să se însoare curând…
— Dacă apare pe aici soțul tău, ce să-i spun?
— Că nu știți unde sunt. Că nu știți nimic de mine. Pe Dragoș îl anunț eu. Trebuie să mă mai gândesc puțin…
Deși la început mi-a fost tare greu și pur și simplu nu puteam uita ce mi-au făcut Dragomir și Viorica, încetul cu încetul, a dispărut toată furia care pusese stăpânire pe mine. „în definitiv, dacă nu mă mai vrea și nu mă mai iubește, e treaba lui! Mie îmi este foarte bine aici, așa că numai el are de pierdut”, mi-am spus, încercând să mă împac cu mine însămi pentru hotărârea pe care o luasem. Dar o să vedem ce va mai fi…
Articol preluat de pe libertatea.ro
