Un bărbat a ținut să amintească prietenilor săi de pe rețelele sociale despre bunătatea și candoarea pe care a întâlnit-o în copilărie exact când se aștepta cel mai puțin.
“Aveam nouă ani când stăteam în banca mea și coloram la ora de desen. Colegul meu de bancă era bolnav și nu venise în ziua aceea. Eram doar eu, blocul de desen și acuarelele. La un moment dat, nu știu de ce și cum, am simțit ceva umed pe pantaloni. Ușor, dar sigur sub mine a început să se formeze o băltoacă. Făcusem pe mine.
Inima mi-a luat-o la goană. Nu știu cum a putut să se întâmple asta. Nu mi se mai întâmplase niciodată. Mă temeam că cei din clasă o să râdă de mine, în special băieții. Fetele n-o să mai vrea să discute niciodată cu mine. Îmi bătea inima nebunește. Ce să fac? Am început să mă rog, îmi venea să plâng.
Învățătoarea m-a văzut că eram cu capul în jos și s-a îndreptate către banca mea. Am simțit că mă sufoc. M-am gândit că o să mor de rușine, sigur m-a descoperit. Între timp, o colegă de clasă se întoarse de la tablă cu un pahar de apă proaspăt pentru pensule și i-a luat-o înainte învățătoarei.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar colega mea s-a împiedicat și a vărsat paharul cu apă exact în poala mea.
M-am prefăcut că sunt supărat, desi îi mulțumeam în gând. În loc să ajung ciuca bătăii de joc a tuturor, toată lumea mă privea cum compătimire. Toți au sărit să mă ajute. Colega mea a fost certată de toată lumea.
La sfârșitul orelor, după ce a plecat toată lumea, m-am dus la colega mea și i-am șoptit:
– Ai făcut-o intenționat, nu?
– Și eu mi-am udat pantalonii o dată.”
