Fiul meu de 40 de ani a angajat un avocat să mă dea în judecată pentru a-mi lua casa

După patru ani de tăcere, fiul meu a reapărut la ușa mea, nu cu o scuză, ci cu un avocat care cerea să părăsesc propria casă. Ce nu știa el era că avocatul său, fostul meu iubit din liceu, avea un plan care avea să schimbe totul în moduri pe care el nu le-ar fi anticipat niciodată.

Nu-l mai văzusem pe fiul meu de patru ani. Niciun apel, niciun mesaj, nici o vizită. După ce tatăl lui a murit, a luat ce a vrut—mașina tatălui, ceasurile, banii lui—și a dispărut. Fără „la revedere”, fără explicații. Pur și simplu a plecat.

Nu a fost întotdeauna așa între noi. Fiul meu, Andrei, a fost cândva un băiat gentil. Dar totul s-a schimbat după moartea tatălui său. Soțul meu fusese bolnav de ceva timp și știam că moartea lui este iminentă, dar pierderea lui a rupt ceva în amândoi.

După înmormântare, Andrei a devenit distant. Nu a plâns. Nu a stat. Nici măcar nu m-a întrebat dacă sunt bine. În schimb, a luat ce a putut din lucrurile tatălui său și a dispărut. Eu eram prea îndurerată ca să-l opresc.

Ceasurile, banii, chiar și mașina tatălui lui au plecat cu el.
În timp, am învățat să merg pe picioarele mele. Am întreținut casa, chiar dacă era plină de amintiri. Soțul meu mi-a lăsat-o, iar pentru mine a devenit refugiu. Nu am auzit nimic de Andrei în acești ani. În cele din urmă, am acceptat că el a dispărut din viața mea. Mă durea, dar trebuia să merg mai departe.

Nu eram pregătită pentru întoarcerea lui, mai ales nu în felul acesta.

Ieri, a apărut pe pragul ușii mele. Mi-a bătut inima când l-am văzut stând acolo și, pentru o clipă, am crezut că vine să-și ceară iertare. Chiar am zâmbit, crezând că, poate, doar poate, era gata să repare lucrurile.

Dar, imediat ce am deschis ușa, am văzut pe cineva lângă el. Un bărbat în costum, cu o valiză de piele. Fața lui Andrei era rece. Nu era nici urmă de căldură în ochii lui.

„Acesta este avocatul meu,” a spus el, cu vocea tăioasă, fără un strop de emoție. „Îți dau până mâine să părăsești această casă, altfel o vom duce în instanță.”

Am înghețat. Cuvintele nu aveau sens la început. Să părăsesc casa? Casa mea? Locul în care am trăit cu tatăl lui, locul de care am avut grijă atâția ani? Inima mi-a căzut când m-am uitat la avocat, sperând că era doar o neînțelegere. Dar nu aveam cum să mă înșel. Era real.

„Mă dai în judecată pentru casa mea?” am reușit, în sfârșit, să șoptesc.

„Așa este,” a spus el, încrucișându-și brațele. „Acum îmi aparține mie.”

Avocatul stătea acolo, fără expresie, dar era ceva la el—ceva familiar, ceva care mă frământa în adâncul minții. Nu a spus prea multe, dar când privirile noastre s-au întâlnit, am văzut un licăr în ochii lui. Mi-a făcut un mic semn cu ochiul, suficient cât să îmi atragă atenția, dar nu suficient pentru ca Andrei să observe.

„Despre ce vorbiți?” am întrebat, încercând să îmi mențin vocea calmă. „Această casă este a mea. Tatăl lui Andrei mi-a lăsat-o.”

Andrei mi-a zâmbit rece. „Nu cred. Ai rămas prea mult, mami. E timpul să te muți.”

Mintea mea era în tumult, dar tot ce puteam să fac era să mă concentrez pe avocatul de lângă el. De ce mi se părea așa de familiar?

Avocatul a tușit ușor, aruncând o privire către Andrei. „Cred că ar trebui să avem o discuție privată cu mama ta înainte să luăm orice decizie finală,” a spus el.

Andrei a răsuflat supărat. „Bine. Ai cinci minute,” a spus, întorcându-se spre mașina lui. Era atât de sigur pe el, atât de aroganță.

Odată ce a ieșit din raza noastră auditivă, avocatul s-a întors către mine, cu un mic zâmbet pe față. „A trecut mult timp, nu-i așa, Maria?” a spus el, cu vocea joasă.

Dintr-o dată, mi-a lovit ca un val. Acesta nu era doar un avocat oarecare. Era George. George al meu. Iubitul meu din liceu. Fusesem inseparabili pe atunci, dar viața ne-a dus pe căi diferite și am pierdut legătura. Și acum, iată-l—lucrând pentru fiul meu, dintre toți oamenii.

„ George?” am șoptit, încă necrezând.

El a dat din cap, ochii lui calzi de recunoaștere. „Sunt eu. Și nu-ți face griji, te susțin. Hai să intrăm.”

După ce am intrat, George a închis ușa și s-a întors către mine. „Maria, știu că e mult de digerat. Nu pot să cred cum te tratează Andrei. Dar crede-mă, îl putem opri. Nu știe în ce se bagă.”

Am dat din cap, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. „Nu înțeleg cum s-a întâmplat asta. Era atât de dulce, atât de grijuliu. Și acum… asta? Vrea să îmi ia casa, George.”

George a dat din cap cu înțelegere. „E greu să vedem copiii făcând alegeri greșite. Dar joacă un joc periculos și nu-și dă seama. Lasă-mă să mă întorc la el acum și îi vom da un telefon amar mâine.”

A doua zi dimineață, George a apărut la ușa mea cu un zâmbet cald și o pungă de cafea proaspăt măcinată.

„M-am gândit că am putea să ne relaxăm cu o cafea înainte,” a spus el, ținând punga. „Au fost câteva zile lungi.”

După ce am terminat cafeaua, George a aruncat o privire la ceasul lui. „E timpul,” a spus el, scoțând telefonul. „Îl sun pe Andrei acum.”

Am stat acolo, cu inima bătându-mi cu putere în piept, în timp ce el forma numărul. În momentul în care apelul s-a conectat, am auzit vocea lui Andrei la celălalt capăt, plină de aceleași aroganță din ziua precedentă.

„Ce vrei acum?” a întrebat Andrei, sunând nerăbdător.

George a rămas calm, ca de obicei. „Andrei, trebuie să vorbim,” a spus el, cu tonul profesionist. „Vreau să-ți explic situația, ca să înțelegi exact ce poziție ai.”

Andrei a râs disprețuitor. „Poziția mea? Cred că sunt foarte clar în privința asta.”

George nu s-a clintit. „De fapt, nu cred că înțelegi. Încerci să dai în judecată pe mama ta pentru casa ei, dar ceea ce nu realizezi este că stai pe un teren foarte nesigur. Foarte nesigur.”

A urmat o pauză de câteva secunde, iar tensiunea a crescut. Andrei nu îi plăcea să fie contestat, mai ales când credea că are controlul.

„Nu înțeleg ce spui,” a răspuns Andrei, vocea devenind mai aspră.

George s-a aplecat ușor spre telefon, iar vocea lui a rămas fermă. „Lasă-mă să-ți explic simplu. Ceea ce ai făcut după moartea tatălui tău—ai luat mașina, ceasurile și alte bunuri fără permisiune—este o infracțiune gravă. Ai vândut lucruri care nu îți aparțineau. Asta este furt, Andrei.”

Puteam aproape să aud cum respira Andrei brusc mai repede. Nu avea idee în ce se băga, dar puteam simți cum încrederea lui se clătina.

„Serios?” a întrebat Andrei, cu vocea nervoasă. „Eu nu am furat nimic. Astea erau ale mele!”

„Nu, nu erau,” a spus George ferm. „Erau ale tatălui tău. Și mama ta nu ți-a dat permisiunea să le iei sau să le vinzi. Sunt martori care te-au văzut vânzând acele lucruri. Ești norocos că încă nu a raportat nimeni asta. Dar dacă mergi mai departe cu acest proces, totul se va schimba.”

A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt, iar eu îmi imaginasem cum Andrei încerca să înțeleagă cum să iasă din această situație.

„Spui că aș putea să am probleme pentru asta?” a întrebat Andrei, cu vocea tremurând ușor.

„Da,” a răspuns George simplu. „Ai putea fi amendat sau, și mai rău. Și dacă continui acest proces, vom scoate totul la iveală. Chiar vrei să riști asta?”

A urmat o tăcere lungă, iar eu îmi țineam respirația, așteptând să văd cum va reacționa Andrei. Când în sfârșit a vorbit, vocea lui era mai liniștită, mai nesigură.

„Ce vrei să fac?” a întrebat Andrei, sunând aproape înfrânt.

George a tras adânc aer în piept, păstrându-și vocea calmă. „Renunță la proces, Andrei. Pleacă înainte ca lucrurile să devină mai rele pentru tine. O să mă asigur că nu se întâmplă nimic altceva dacă faci asta. Dar dacă nu, vei pierde mult mai mult decât un simplu caz.”

Andrei nu a răspuns imediat și am simțit tensiunea din aer, cum se lupta cu decizia. În cele din urmă, după ce a părut o eternitate, a murmurat: „Bine. O să renunț.”

Când George a închis telefonul, am eliberat un oftat pe care nu mi-am dat seama că îl țineam. M-am uitat la el, așteptând o explicație, dar el mi-a zâmbit cu acea familiară și calmă exprimare. „I-am spus doar adevărul. Uneori, asta e tot ce contează.”

„Ești ceva deosebit, știi asta?” am spus, dând din cap.

„Mi s-a spus asta înainte,” a glumit el, ridicându-se să își umple cana cu cafea.

Șezând acolo, privindu-l cum se mișcă prin bucătărie ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume, am realizat că karma își făcuse datoria. Nu în felul în care mă așteptam, dar într-un mod care se simțea corect. Andrei fusese oprit în mijlocul drumului, și nu prin furie sau răzbunare, ci prin adevăr. Și poate că așa trebuia să fie întotdeauna.