Soțul meu și cu mine ne doream să începem o viață nouă, neîmpovărați de greutățile trecutului, atunci când ne-am mutat într-o casă nouă. Dar ceea ce am găsit, în schimb, au fost nopți neliniștite și fără somn, chinuite de un sunet ciudat. Aproape că am crezut că era imaginar, până când am început o investigație nocturnă și am descoperit adevărul.
Când David și cu mine am cumpărat casa veche victoriană, părea începutul proaspăt de care aveam atâta nevoie. După ani de durere, ne doream o casă în care să ne reconstruim viața, doar noi doi. Veranda largă, podelele care scârțâiau și turlele înalte mă făceau să mă simt ca și cum aș păși într-o poveste. Un loc ca acesta ar fi trebuit să fie plin de pace și lumină. Dar uneori, locurile tăcute ascund cele mai întunecate secrete…
Prima noapte când am auzit sunetul, m-am trezit brusc de la un zgomot pe care nu l-am putut identifica. La început, am crezut că visez, dar pe măsură ce m-am așezat în pat și am încercat să ascult mai atent, a devenit clar: un copil plângea. Strigătele ascuțite și disperate răsunau în liniștea casei, trăgându-mă într-un colț adânc al sufletului meu.
„David,” am șoptit, zguduindu-l. „Trezeste-te.”
„Mmm, ce e?” a grohăit el, tragând pătura mai sus.
„Cred că aud un copil plângând,” am spus, cu vocea tremurândă. „Ascultă.”
David a oftat, întorcându-se pe spate.
„Ellen, nu avem un copil. Probabil e doar vântul sau țeava veche. Casele astea fac zgomote. Întoarce-te la somn.”
Cuvintele lui erau logice, dar sunetul părea mult prea real, prea visceral. A rămas în mintea mea, chiar și după ce a încetat. Ore în șir, am stat trează, uitându-mă la tavan și întrebându-mă dacă l-am imaginat.
În noaptea următoare, s-a întâmplat din nou.
Plânsetele au început ușor, dar au crescut tot mai tare și mai distincte, răsunând prin casă ca o melodie bântuitoare. M-am ridicat în pat, ținând cearșaful, și am așteptat să se miște soțul meu. Nu a făcut-o. Încet, m-am strecurat afară din pat și m-am îndreptat spre scări, având grijă să nu-l trezesc.
Plânsetele păreau că se răspândeau prin pereți, conducându-mă spre ușa subsolului.
Mâna mea a ezitat pe butucul ușii…
Subsolul era încă un haos de cutii nedezambalate și mobilă uitată. Abia coborâsem acolo de când ne-am mutat. Am apăsat întrerupătorul.
Umbrele se înălțau mari și aerul era umed și rece. Plânsetele s-au oprit brusc, ca și cum ar fi fost tăiate de o mână invizibilă. Am rămas înghețată, ascultând tăcerea. Inima îmi bătea repede pe măsură ce mă retrăgeam de la ușă și alergam sus, spunându-mi că era doar o pisică vagabondă afară. Dar în adâncul meu, știam că nu era așa.
Zilele s-au transformat în săptămâni, iar sunetele plânsului au devenit o apariție zilnică. Soțul meu a continuat să le ignore, sugerând că sunt stresată din cauza mutării. Dar disprețul lui nu făcea decât să-mi adâncească frustrarea.
La sfârșitul săptămânii, nu am mai putut ignora.
„David,” am spus într-o seară, după ce am decis în sfârșit să-l confrunt, punându-mi cana de cafea pe masă cu zgomot. „Ceva nu este în regulă în casa asta. Știu că tu nu-l auzi, dar eu da. Jur că aud un copil plângând! În fiecare noapte!”
David a oftat și a pliat ziarul pe genunchi.
„Ellen, ai fost sub mult stres. Mutarea e greu de suportat și casa asta e veche. Probabil auzi doar țeava sau vântul.”
„Nu sunt țeavă!” am țipat. „De ce nu mă crezi?”
Fața lui s-a înmuiat, dar am văzut o scânteie de ceva, poate vinovăție.
„Cred că auzi ceva. Dar poate că nu… e real. Am trecut prin multe, Ellen. Uneori stresul poate face trucuri cu noi. Poate ar trebui să vezi pe cineva, iubito.”
Cuvintele lui m-au lovit ca o lovitură în piept. Dar mai mult decât atât, m-au făcut să mă îndoiesc de mine. Era totul în mintea mea? Gândul mă înspăimânta. Dar expresia lui momentală m-a bântuit… era ceva ce soțul meu nu îmi spunea.
În acea noapte, am decis să aflu adevărul. Am așteptat până când David a adormit înainte de a lua o lanternă și a mă strecura jos. Plânsetele au început pe măsură ce coboram scările, mai tare ca niciodată.
Inima îmi bătea tare în timp ce scanam subsolul cu raza lanternei, umbrele schimbându-se cu fiecare mișcare. Apoi am văzut-o: o ușă mică, uzată, ascunsă după un teanc de cutii. Mi-a tăiat respirația.
Nu observasem ușa până atunci. Părea deliberat ascunsă. În cele câteva săptămâni în care fusesem acolo, am crezut că știam fiecare colț al noii case, dar m-am înșelat. Mâinile îmi tremurau când am împins cutiile la o parte și am ajuns la butucul ruginit, nefiind pregătită pentru ceea ce urma să descopăr…
Înăuntru, o tânără femeie stătea pe o saltea veche, ținând un copil la piept. Ochii ei mari și plini de lacrimi s-au întâlnit cu ai mei, iar ea s-a retras, ca și cum ar fi vrut să protejeze copilul de mine.
„Cine ești?” am întrebat, cu vocea abia șoptită, echilibrându-mă după ce m-am simțit brusc amețită. „Ce faci aici?”
Înainte să apuce să răspundă, am auzit pași pe scări. M-am întors și l-am văzut pe soțul meu, cu fața palidă și obosită.
„Ellen, așteaptă!” a strigat el, cu vocea urgentă.
„David,” am spus, făcând un pas la o parte pentru ca el să poată vedea femeia și copilul. „Ce se întâmplă? Cine este ea? De ce e în subsolul nostru?”
Soțul meu a ezitat, privind între mine și femeie. În cele din urmă, a oftat și și-a trecut o mână prin păr. „Pot explica,” a spus el, cu vocea apăsată.
„Atunci începe să explici,” am cerut eu. „Acum!”
David a făcut un semn spre femeie.
„Numele ei este Esther,” a spus el. „Are 19 ani. Am găsit-o acum câteva săptămâni, afară la magazin. Stătea pe o bancă cu copilul, plângând. Era înghețată, Ellen. Arăta ca și cum nu mâncase de zile întregi. N-am putut să o las acolo.”
Am aruncat o privire spre Esther. Fața ei era palidă, obrajii înfundați, iar copilul din brațele ei plângea ușor. Inima mi s-a umplut de durere, dar mânia a început să-mi cuprindă sufletul.
„Adus-o aici?” am întrebat, cu vocea tremurândă. „Și ai ascuns-o de mine?”
„N-am știut cum să-ți spun,” a mărturisit el, lăsându-și umerii să cadă. „După tot ce am trecut, am crezut că ar fi prea mult pentru tine.”
Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în piept. Tot ce am trecut, știam că se referea la toți anii de încercări și eșecuri de a avea un copil. Adevărul este că aproape că leșinam de fiecare dată când vedeam copii mici.
Un terapeut pe care l-am văzut o dată a spus că era un răspuns traumatic din cauza faptului că nu am avut niciodată copii ai mei, așa că înțelegeam reticența soțului meu de a-mi dezvălui despre Esther și fiul ei.
Mi-am adus aminte de nenumăratele întâlniri la medic, speranțele ridicate și doborâte din nou. Durerea liniștită care devenise parte din viața noastră. Credeam că am înmormântat acea durere, dar acum părea expusă din nou.
Vocea Estherei m-a trezit din gânduri.
„Îmi pare rău,” a spus ea, cu lacrimi curgându-i pe față. „Nu am vrut să cauzăm probleme. Soțul dumneavoastră ne-a salvat. Eu… nu știu ce am fi făcut fără el.”
„Știu că nu m-am gândit la asta, iubito. Am crezut că, dacă o voi hrăni pe Esther când tu vei lipsi, va deveni suficient de puternică pentru a pleca și a găsi un loc unde să stea,” mi-a explicat soțul meu.
Am privit-o pe Esther, la copilul din brațele ei, și am văzut nu o intrusă, ci o fată speriată care avea nevoie de ajutor. Lent, m-am așezat în fața ei.
„Cum îl cheamă?” am întrebat, cu vocea blândă.
„Samuel,” a șoptit ea.
În noaptea aceea, am adus-o pe Esther și pe Samuel sus. Am decis să mă concentrez pe oaspeții noștri și m-am gândit să rezolv minciunile, manipularea și trădarea lui David în privat. Știam că intențiile lui erau bune, dar modul în care a procedat, sugerând chiar să merg la terapie, nu era ceva ce aș fi iertat ușor.
Așa că, după câteva căni de ceai aburind, Esther ne-a povestit povestea ei. Părinții ei o duseseră de acasă când au aflat că era însărcinată. Tatăl copilului dispăruse, lăsând-o fără nimic. Trăise pe străzi, dormind în parcuri și adăposturi pentru autobuze, când David a găsit-o.
În săptămânile care au urmat, Esther a devenit parte din viața noastră. La început, a fost ciudat și inconfortabil să avem o străină în casă, dar Samuel era un oaspete atât de plăcut încât ne-am încălzit rapid față de el și mama lui.
Casa care cândva era tăcută acum vibrează cu sunetul plânsului unui copil și cu râsete. Chiar și eu am învățat-o pe Esther cum să gătească mese simple și să aibă grijă de ea, iar ea m-a învățat pe mine cum să fiu în preajma unui copil și cum să-l țin în brațe fără să leșin și fără să simt durerea a ceea ce am pierdut.
Într-o seară, în timp ce stăteam în sufragerie, cu Samuel adormit în brațele mele, Esther s-a întors spre mine cu lacrimi în ochi.
„Nu știu cum să vă mulțumesc,” a spus ea. „Mi-ați dat atât de multe.”
„Nu trebuie să ne mulțumești,” am răspuns eu, cu vocea caldă. „Sunteți familia noastră acum.”
Pentru prima dată în ani, casa noastră a devenit vie! Plânsul care mă bântuia cândva a fost înlocuit de râsete și iubire. Și, deși nu era familia pe care mi-o imaginam, era familia de care nu știam că am nevoie!
