Ieri, când m-am urcat în autobuz, mă gândeam doar la pregătirile de nuntă. Dar când am coborât, douăzeci de minute mai târziu, pe lista din mintea mea figura o singură îndatorire: să-i spun lui Mihai că nu mă mai mărit cu el.
Eram istovită după o zi aglomerată de muncă. Prin fața ochilor îmi jucau încă șiruri nesfârșite de cifre etalate pe tabele contabile. Nu-mi doream decât să ajung mai repede în „cealaltă viață”, cea de acasă. Simțeam deja mângâierea dușului și dulceața tartei cu fructe care mă aștepta în frigider. Până la ora șapte, când avea să vină Mihai, m-aș fi dedat cu plăcere la o mică leneveală în pat, cu tableta pe genunchi, să văd cine mi-a răspuns la ultimele postări pe Facebook. Dar îmi propusesem ca, în acest timp, să schițez o listă cu pregătirile pentru nuntă. Păreau cam multe și era bine să ne apucăm de pe acum de ele, să le rezolvăm în tihnă până în septembrie, când va avea loc marele eveniment. Așteptând autobuzul, am fixat deja primul punct pe listă; cu viitorul mire de mânuță, voiam să dau o raită prin mall-ul Mercur în weekend, în căutarea unei rochii de mireasă și a unui costum de ginerică.
Spre norocul meu, autobuzul nu era aglomerat ca de obicei, am găsit până și un loc liber. Mi-am scos tableta din geantă și m-am pregătit pentru lectura amuzantă a mesajelor primite pe internet, dar am constatat că nu le pot acorda atenția cuvenită. Undeva, în spatele meu, o femeie purta o conversație pe mobil în gura mare. Cu vocea ei ridicată, reușea să acopere toate sunetele din jur. „Dacă nu se potolește, îl dau pe mâna poliției!… Ce? Să-l dau iar în judecată? Păi nu mi-a ajuns divorțul?” Cred că nu doar eu, ci toți călătorii erau mai mult sau mai puțin cu urechile ciulite la conversația aproape indecentă. Femeia asta ne obliga pe toți să luăm parte la viața ei personală. Mai lipsea să pună mobilul pe speaker, măcar am fi avut parte de o radio-novelă pe cinste. Am auzit vocea unui bărbat care exprima cam ce gândeam eu.
— Mai încet, vă rog, cruțați-ne urechile!
— Sunteți într-un spațiu public, l-a susținut o cucoană în vârstă. Discuțiile private se poartă acasă!
— Hai, că-i palpi! a intervenit tânărul de lângă mine, ironic. Poliție, avocați… Când se dă episodul doi?
Dar protestele n-au avut niciun efect. Femeia își continua nestingherită discuția. „Atâta știe, să bea și să facă scandal, nici de aia mică nu-i pasă! Mai știi când a uitat-o în supermarket? Nu ți-am spus? Acu’ doi ani… Pe bune, a dus căruțul de cumpărături la mașină și a uitat-o la intrare. și-a adus aminte pe drum și s-a întors, da’ n-a găsit-o. Noroc că era acolo și Nelu, vecinu’, a luat-o și a adus-o acasă, pe urmă m-a sunat să-mi spună că e bine… Eram la muncă. A venit ăsta și-a vrut să-l ia la bătaie pe Nelu, că ce se bagă el să-i ia fata acasă?! Noroc c-am ajuns și eu de l-am oprit… Precis era băut… Păi de aia am și băgat divorț…”
Lumea se săturase să mai protesteze. Cred că discuția care părea un monolog le captase multora interesul, fără voia lor. M-am uitat în spate, s-o identific pe „inter-pretă”. Era genul acela de femeie tânără ce pare îmbătrânită de griji sau de muncă istovitoare. Părul îi era strâns neglijent într-o coadă; tricoul și blugii suferiseră sute de spălări.
Pe umeri purta o geantă mare, roasă. Singura „bijuterie” era un ceas din plastic, pe mâna cu care ținea mobilul. Mă așteptasem să văd un personaj multicolor, plin de sclipici și de aplomb, o țoapă în adevăratul sens al cuvântului. în schimb, fata asta nu părea preocupată de cochetărie, nici de vedetism ieftin. Privirea ei spunea chiar mai mult decât înfățișarea: avea ochii unui om hăituit, prins într-o luptă pe viață și pe moarte.
Dintr-odată, n-am mai condamnat-o pentru lipsa scandaloasă de educație. Era o ființă disperată care căuta susținere ca să-și protejeze copilul. și care nu avea timp de pierdut cu bune maniere. „Da, bine, te rog, vorbește tu cu cineva, vezi ce putem să facem… Acuma merg s-o iau pe aia mică de la mama, s-o duc acasă. După ce a vrut ăla s-o ia săptămâna trecută, deși nu mai are niciun drept, mi-e frică s-o mai las acolo seara… îți dai seama… E în stare s-o dea jos pe mama…”
Cu o stație înainte să cobor din autobuz, am înțeles oarecum chinul acelei femei: se apăra împotriva fostului soț, un om bețiv și violent, de care nu reușise să scape prin divorț. Brusc, gândul mi-a zburat fără să vreau la Mihai și la acel lucru care mă neliniștește și mă împiedică să fiu cu adevărat fericită alături de el, lucru pe care l-am ținut până acum bine ferecat în adâncul sufletului. Când am acceptat să fim împreună, iubitul meu s-a îmbătat de fericire. La propriu, nu la figurat. și eu eram fericită, așa că nici n-am luat în seamă incidentul. Când și-a revăzut un vechi prieten, revenit vara trecută în vizită, în țară, au băut o noapte întreagă, depănând amintiri. Abia am reușit să-l duc cu un taxi acasă, pe la trei dimineața. Aproape că nu e seară în care să nu ciocnim un pahar de ceva mai tare. Iar la el, „un pahar” e o expresie, nu o măsură concretă.
Obiceiul ăsta al lui mă deranja, însă cum la mine în familie nimeni nu bea fără măsură, habar n-aveam ce înseamnă cu adevărat. Degeaba a încercat prietena mea să mă atenționeze luna tre-cută, când i-am spus să se pregătească să ne fie nașă de cununie în septembrie.
— Mă bucur tare mult pentru voi, Ioana, mi-a zis ea, deși nu părea chiar așa bucuroasă. Ești sigură, sigură că vrei să te măriți cu el?
— Normal că sunt sigură! am țipat la ea. Ce-i cu întrebarea asta idioată?
Fără să-și schimbe tonul blând, mi-a răspuns:
— Nu te supăra pe mine! Mihai e un dulce, dar bea cam prea mult și nu vreau să ai probleme cu el mai târziu. Fă-l măcar să-ți promită că o lasă mai moale!
— Bună idee, să știi că o să vorbesc cu el prima oară când o face lată!
Din întâmplare, Mihai nu mi-a dat în ultimele săptămâni ocazia să deschid discuția asta. Dar am citit pe internet un articol despre alcoolism și m-am cam speriat. Scria acolo că, printre alte rele, excesul de alcool modifică de cele mai multe ori comportamentul, în sensul unei agresivități îndreptate împotriva propriei persoane sau a celor din jur.
Am decis că nu e nici pe departe cazul lui Mihai și că n-are rost să fac din țânțar armăsar, nici să mă amărăsc de pomană, așa că mi-am șters pur și simplu subiectul din minte. Sau, cel puțin, așa am crezut până ieri, după ceea ce am auzit și am văzut în autobuz.
Când am coborât, i-am căutat privirea acelei femei și i-am zâmbit. S-a uitat la mine, mirată, ca orice om obișnuit mai degrabă cu ostilitatea decât cu blândețea. îi doresc numai bine și mult curaj!
Lui Mihai i-am spus aseară că nu vreau să ne pripim cu nunta. Nu i-a venit să creadă.
— Ce s-a întâmplat? ți-e frică de căsnicie sau nu mă mai iubești?
— N-ai nimerit-o decât cu frica. Ei bine, mi-e frică de pasiunea ta pentru ciocnitul paharelor, i-am răspuns fără să stau pe gânduri.
— Ha ha ha, asta era? a râs el, ușurat. Bine, am s-o las mai moale cu sportul ăsta și mă apuc de ciocnitul mingilor de tenis, îți convine așa?
— Ce-ar fi să renunți de tot? Ai face asta pentru mine?
— Aș face orice pentru tine… Sper să și reușesc, mi-a răspuns el sincer și m-a sărutat.
I-am acordat o perioadă de probă: un an. Sper că nu va fi un an irosit, dar prefer să risc un an decât o viață.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Sursa: libertatea.ro
