Era o seară obișnuită de joi, nimic nu anunța că urma să trăiesc o experiență care avea să mă marcheze. Comandasem o mașină de la birou spre locuința mea din Drumul Taberei. Pe ecran a apărut: Logan alb, cinci stele, șoferul – Vasile, 67 de ani.
Când a oprit în fața clădirii, am observat un bărbat slab, cu ochelari și un zâmbet obosit.
„Bună seara, domnișoară. Drumul Taberei, corect?”
„Da. Strada Sibiu.”
Am pornit la drum. Pe bulevardul Iuliu Maniu, traficul era sufocant. Mi-am luat telefonul să mai rezolv câteva mailuri, dar ceva m-a făcut să-l privesc din nou pe șofer. Mâinile îi tremurau ușor pe volan.
„Totul în regulă?” am întrebat.
A urmat o tăcere scurtă. Apoi, cu voce joasă, a spus:
„Asta e ultima mea cursă, draga mea. După ce te las pe tine, închid aplicația. Pentru totdeauna.”
„De ce? S-a întâmplat ceva?”
„Am primit un diagnostic acum două săptămâni. Parkinson. Mâinile încep să-mi tremure. Doctorul a zis că nu mai e sigur să conduc. Azi am decis: tu ești ultima persoană pe care o duc.”
Am simțit cum mi se strânge inima.
„Îmi pare atât de rău… Și ce o să faceți acum? Aveți familie?”
„Am un fiu. Dar nu ne-am vorbit de patru ani. De când i-am spus că meseria lui de artist e o prostie. Că trebuia să devină avocat, ca mine în tinerețe. A plecat din casă și de atunci… tăcere.”
„Și de ce nu îl sunați acum?”
„I-am trimis cinci mesaje în ultimele două săptămâni. Niciun răspuns. Cred că m-a blocat.”
Priveam luminile orașului cum se prelingeau pe geam, amintindu-mi de propriul meu tată — la fel de orgolios, la fel de convins că are mereu dreptate. Și eu îl pierdusem fără să apucăm să ne iertăm.
Atunci am spus hotărâtă:
„Schimbă ruta. Du-mă la adresa fiului tău.”
„Nu, draga mea. Nu vreau să-ți stric seara cu…”
„Vasile. Nu e o cerere. Schimbă ruta. Acum.”
- Descoperire șocantă lângă trupul medicului găsit fără viață în camera de gardă – ce ținea în mână Ștefania Szabo
- „A fost otrăvită!” Dezvăluiri cutremurătoare după moartea Ștefaniei Szabo! Ce a ieșit la iveală la doar câteva ore după ce doctorița a fost găsită fără viață în camera de gardă
- Atenție, șoferi! Noua lege aduce amenzi uriașe de până la 2.900 de lei și suspendarea talonului dacă iarna nu aveți aceste două lucruri în mașină
M-a privit uimit, dar a ascultat. Am intrat pe străzi laterale, am trecut printre blocuri gri, până am ajuns în fața unei clădiri din Militari. La etajul trei, o fereastră luminată.
„E acolo,” a spus încet. „Văd lumina. Dar nu pot… nu pot să urc.”
„De ce?”
„Pentru că dacă îmi închide ușa în nas, atunci e final. Atâta timp cât nu încerc, pot să sper că ar accepta. Înțelegi?”
Înțelegeam mai bine decât credea.
„Dați-mi numărul lui.”
„Ce?”
„Numărul fiului dumneavoastră. Dați-mi-l.”
Mi l-a spus, iar eu am sunat. După câteva tonuri, o voce tânără, tensionată, a răspuns:
„Cine e?”
„Mă cheamă Andreea. Sunt în mașină cu tatăl dumneavoastră în fața blocului. Are Parkinson. E ultima lui cursă Uber. Și tot ce vrea e să vă vadă cinci minute.”
„Spune-i să plece. Nu vreau să-l văd.”
„El plânge în mașină chiar acum. Are 67 de ani și mâinile îi tremură atât de tare încât nu mai poate ține telefonul.”
„Nu e problema mea. Mi-a distrus viața. Mi-a spus că sunt o rușine pentru familie.”
„Și acum vreți să fie ultima voastră conversație? Asta? Peste zece ani, când o să vă gândiți la el, o să vă amintiți că ați refuzat să coborâți trei etaje?”
„De ce vă interesează atât de mult?”
„Pentru că tatăl meu a murit acum doi ani. Ultima conversație pe care am avut-o a fost o ceartă despre faptul că am lăsat facultatea. Nu ne-am cerut scuze. Nu am apucat. Și acum trăiesc cu asta în fiecare zi. Nu vreau ca dumneavoastră să treceți prin același lucru.”
După o pauză grea, am auzit:
„Trei etaje jos. În cinci minute dispare.”
Am închis apelul și i-am spus lui Vasile:
„Coborâți din mașină. Acum.”
„Dar el a zis că…”
„A zis că coboară. Haideți.”
L-am sprijinit să iasă. Aerul rece ne-a izbit obrajii. Tremura – nu știam dacă din cauza bolii sau a emoției. Apoi ușa blocului s-a deschis. Un tânăr cu barbă, haine pătate de vopsea, s-a apropiat:
„Trei minute. Atât îți dau.”
Vasile a făcut un pas:
„Matei… eu…”
„Nu vreau scuze. Vreau să știi că am o expoziție la Galeria Untold săptămâna viitoare. Douăzeci de tablouri vândute deja. Fac mai mulți bani decât făceai tu ca avocat. Și am făcut asta fără tine.”
Vasile a lăsat privirea în jos:
„Sunt mândru de tine, fiule.”
„Nu, nu ești. Spui asta acum pentru că ești bolnav.”
„Nu. Sunt mândru pentru că ai avut curaj să pleci. Eu am rămas avocat toată viața și am urât fiecare zi. Tu ai avut curajul să fii cine vrei. Eu nu am avut niciodată curajul ăsta.”
„De ce nu mi-ai spus asta acum patru ani?”
„Pentru că eram un idiot îngâmfat care credea că știe ce e mai bine pentru toată lumea. Pentru că m-am gândit că dacă îți spun adevărul – că regret tot ce am făcut cu viața mea – o să pară că sunt slab. Dar acum, când mâinile îmi tremură atât de tare încât nu mai pot să-mi leg șireturile… acum înțeleg că singura slăbiciune a fost să nu-ți fi spus adevărul.”
Matei a izbucnit în plâns și l-a îmbrățișat. Eu am rămas în spate, simțindu-mă ca un martor la o vindecare. Vasile mi-a făcut semn:
„Vino aici, draga mea.”
„Matei, asta e Andreea. Fără ea, eu nu aș fi avut curajul să cobor din mașină.”
„Mulțumesc. Nu știu de ce ai făcut asta pentru un străin, dar… mulțumesc.”
„Nu l-am făcut pentru el. L-am făcut pentru mine. Pentru că tatăl meu nu a mai avut șansa asta.”
„Vernisajul e vineri, ora 18:00. Galeria Untold, Centrul Vechi. Veniți amândoi.”
„O să fim acolo.”
Am plecat pe jos, cu inima plină. La scurt timp, am primit o notificare:
„Vasile ți-a dat rating 5 stele cu mesajul: Nu toate cursele te duc acasă. Unele te duc exact unde trebuia să ajungi de mult timp.”
Apoi, un alt mesaj, de la un număr necunoscut:
„Aici e Matei. Tata îmi dăduse numele tău. Vineri vino cu cineva drag ție. Intrarea e liberă. Și mulțumește-i din partea mea – tatălui tău. Pentru că fără ce ai trecut tu, nu l-ai fi ajutat pe al meu.”
Vineri seara am mers la expoziție. Cu mama. Prima ieșire împreună după pierderea tatălui meu.
Vasile era acolo, elegant, tremurând, dar zâmbind sincer. Matei l-a prezentat tuturor:
„Acesta e tatăl meu. Criticul meu cel mai dur și cel mai mare susținător.”
Și atunci am înțeles: uneori, ultima cursă nu te duce acasă. Te duce acolo unde trebuia să ajungi de mult – înainte să fie prea târziu.
