Șoferul a văzut un bebeluș de UN AN târându-se pe drumul înghețat, noaptea – și în ultima secundă, la doar un pas de el, a reușit să oprească!

Luminițele pâlpâiau slab prin ceață. Asfaltul înghețat strălucea sub razele farurilor. Maksim era un șofer experimentat, obișnuit cu drumurile pustii ale nopții. Șoseaua părea acum și mai goală, pierdută undeva între întuneric și ceață.

Singurele sunete care umpleau mașina erau huruitul monoton al motorului și fâșâitul slab al radioului. Mâinile lui Maksim se încleștaseră pe volan fără să-și dea seama, iar privirea lui rămânea fixată pe drum. Pentru o secundă, închise ochii, își frecă tâmplele și reveni la realitate.

Și atunci, ceva s-a mișcat.

Din colțul ochiului, zări o siluetă palidă pe marginea drumului. Imediat, simți un fior rece pe șira spinării. Era prea joasă pentru a fi un câine sau o vulpe. Prea mică pentru un adult, dar prea mare pentru un copil obișnuit.

Inima i-o luă razna. Reflexul îl făcu să apese frâna brusc. Roțile au alunecat, scârțâind strident pe asfaltul înghețat. Mașina se opri la doar un pas de siluetă.

Maksim coborî. Aerul rece îi tăie răsuflarea, dar nici nu-l simțea. În lumina slabă a farurilor, văzu ceva ce mintea lui refuza să creadă.

Un bebeluș.

O fetiță micuță, abia de un an, îmbrăcată într-o pijama subțire, desculță, se târa încet pe asfaltul înghețat. Nu plângea. Nu cerea ajutor. Doar se mișca înainte.

Maksim încremeni. Creierul refuza să accepte ce vedea. De unde venise? Cum ajunsese aici? Unde erau părinții ei? Gândurile i se ciocneau în minte, dar corpul deja acționa. Se aplecă spre copil, dar atunci observă ceva și mai ciudat.

Fetița avea fața palidă, iar ochii… ochii ei erau prea mari, prea întunecați. Nu tremura, nu părea să simtă frigul, nu avea teamă. Doar îl privea.

Pentru o secundă, Maksim dădu un pas înapoi. Respirația i se opri în piept.

Și atunci, luminile se estompară brusc.

Farurile începură să pâlpâie, ca și cum ceva înghițea lumina. Ceața devenea tot mai densă, frigul tot mai pătrunzător. Copacii trosneau ușor în vânt, de parcă ceva nevăzut respira printre ei.

Maksim privi în jos. Fetița se oprise. Îl privea fix. Ochii ei erau complet negri. Nu reflectau nicio lumină.

Un fior de gheață îi străbătu tot corpul. Genunchii îi tremurau.

Și atunci, fetița vorbi. Vocea ei era un șoaptă, dar mai tăioasă decât vântul:

— Nu ești singur.

Maksim se izbi cu spatele de mașină.

Fetița ridică o mână micuță și arătă în direcția ceații.

Umbre se mișcau. Din ce în ce mai aproape.

Maksim simți cum i se usucă gâtul. Știa că trebuie să fugă. Dar picioarele refuzau să-l asculte.

Întunericul începea să-l înghită.

Va urma…