Ziua de joi a fost una de o durere copleșitoare la Spitalul Județean de Urgență Buzău. Trupul neînsuflețit al Ștefaniei Szabo, medic chirurg și director medical, a fost adus la capela spitalului pentru ca familia, prietenii și foștii colegi să-și poată lua rămas-bun. Atmosfera era apăsătoare – o tăcere adâncă învăluia curtea locului care, până nu demult, îi fusese a doua casă.
Sicriul a fost întâmpinat de zeci de colegi, rude și apropiați. Cei care lucraseră alături de ea ani de zile au privit în tăcere cum mașina funerară pătrunde încet în curtea spitalului. Pentru mulți, imaginea a fost greu de suportat – era o despărțire de neimaginat de la o femeie tânără, mereu zâmbitoare, care își iubea meseria.
Traseul cortegiului funerar a fost stabilit cu grijă și a avut o puternică încărcătură simbolică. Vehiculul care transporta sicriul a trecut mai întâi prin fața noii secții UPU-SMURD, pe care Ștefania o sprijinise activ în perioada de extindere și modernizare. A urmat parcarea subterană – locul prin care intra aproape zilnic la muncă – și apoi poarta dinspre Parcul Crâng, unde zeci de colegi și pacienți s-au adunat să o vadă pentru ultima dată.
„A fost momentul cel mai dureros din cariera mea. Era colega noastră, iar azi am condus-o în tăcere printre locurile în care a muncit. Nu există cuvinte”, a spus un medic din secția de Chirurgie, cu vocea frântă.
Când mașina funerară s-a oprit în fața capelei, s-a așternut o tăcere totală. Nimeni nu a mai îndrăznit să vorbească. Prima care s-a apropiat de sicriu a fost Mirela Oprea, director executiv în Consiliul Județean Buzău. Cu ochii în lacrimi, a atins capacul sicriului și a rostit o rugăciune scurtă. În spatele ei, mama și fratele Ștefaniei, sfâșiați de durere, abia se mai țineau pe picioare.
Mama medicului, o femeie în vârstă, s-a sprijinit de brațul fiului, privind în tăcere sicriul fiicei sale. Durerea ei era mută, dar cutremurătoare. Nimeni nu a putut rămâne indiferent în fața suferinței acestei familii care, într-o clipă, a pierdut totul.
La dorința familiei, Ștefania Szabo a fost îmbrăcată în rochia ei preferată – o rochie fucsia elegantă, pe care o purta la evenimentele importante. O alegere simbolică, menită să reflecte vitalitatea, energia și optimismul care o defineau. Pentru cei care au cunoscut-o, imaginea din sicriu a fost sfâșietoare.
După depunerea sicriului în capelă, colegii au început să vină rând pe rând pentru a-i aduce un ultim omagiu. Unii purtau halatele albe, alții haine de doliu. O asistentă a așezat la picioarele sicriului un buchet de crizanteme albe, apoi a rămas câteva clipe în genunchi. Un alt medic a pus o fotografie de grup din perioada în care lucraseră împreună.
„A fost un om de o bunătate rară. Niciodată nu ridica tonul, niciodată nu se plângea. Dacă vedea că cineva e copleșit, spunea doar: ‘Hai că trece și asta’. Nu cred că mai găsim oameni ca ea”, a spus un chirurg din spital, vizibil emoționat.
În interiorul capelei domnea o tăcere grea, plină de semnificație. Doar câteva lumânări ardeau, iar mirosul de flori și tămâie umplea aerul. Cei care intrau își făceau semnul crucii și se reculegeau în liniște.
„Am pierdut un medic excepțional, dar mai ales un om minunat. Era sufletul secției. Când o vedeam, știam că totul va fi bine. Avea o liniște care te făcea să crezi că poți trece peste orice”, a spus o colegă de la Chirurgie.
Mama Ștefaniei a rămas aproape de sicriu pe tot parcursul ceremoniei, ținând strâns în mâini o fotografie cu fiica ei din perioada studenției. „Așa era când a terminat medicina… visătoare și fericită. Nu pot să cred că s-a dus. Ea trăia pentru oameni, pentru spital. Era viața mea”, a spus, printre lacrimi, femeia.
Fratele medicului, copleșit de durere, a mulțumit tuturor celor care au venit să-i aducă un ultim omagiu.
