Viața mi-a schimbat cursul într-o clipă, în ziua în care soțul meu s-a stins mult prea devreme. Durerea pierderii lui a fost copleșitoare, dar și mai grea era conștientizarea faptului că, de acum înainte, o fetiță de doar cinci ani – fiica lui, devenită între timp fiica mea adoptivă – depindea în totalitate de mine. Deși nu eram mama ei biologică, am simțit din prima clipă că trebuie să-i ofer tot ce pot mai bun: iubire, siguranță și sprijin.
Anii care au urmat nu au fost ușori. M-am străduit să-i fiu alături în fiecare moment, ca o mamă adevărată. Îi pregăteam micul dejun înainte să plece la grădiniță, îi vegheam nopțile atunci când făcea febră și îi ascultam toate poveștile copilăriei. O ajutam la teme, îi cumpăram hainele preferate și îi ștergeam lacrimile atunci când era tristă. Când avea coșmaruri, dormea la pieptul meu, iar eu o mângâiam până adormea la loc.
Pe măsură ce a crescut, am fost mereu acolo: la serbări, la examene, la momentele de nesiguranță din adolescență. I-am fost confidentă, sprijin moral și prietenă. Când a venit vremea să meargă la facultate, am făcut tot ce mi-a stat în putere să o ajut. Am lucrat suplimentar, am făcut economii și am renunțat la multe pentru ca ea să aibă un viitor bun. Niciodată nu m-am gândit că sacrificiile mele sunt o povară – pentru mine, ea era comoara mea, singurul rost pe care îl mai aveam după pierderea soțului.
Timpul a trecut repede, iar într-o zi mi-am dat seama că fetița de altădată devenise o femeie în toată puterea cuvântului. Avea treizeci de ani și o carieră frumoasă. Cu toate acestea, în ultimul timp o simțeam schimbată. Era tăcută, parcă tot mai distantă, iar eu, în singurătatea mea, am început să-mi fac tot felul de gânduri. Poate era obosită, poate își dorea mai mult spațiu, sau poate… se săturase să aibă grijă de mine.
Într-o seară, când nu mă așteptam, a venit la mine cu o expresie serioasă pe chip. Mi-a spus pe un ton blând, dar ferm:
— Mamă, te rog să-ți faci bagajul. Ia doar lucrurile de care ai nevoie. Mâine dimineață plecăm undeva.
Am simțit cum inima mi se strânge. Nu am întrebat nimic, dar mintea mea a început să fugă în toate direcțiile. Eram convinsă că mă duce la un azil de bătrâni. Poate voia să-mi ofere îngrijire acolo, poate credea că nu se mai descurcă singură cu mine. Pe drum, stăteam tăcută pe bancheta din spate și priveam pe geam, în timp ce lacrimile îmi curgeau încet pe obraji. Mi se părea nedrept — după o viață în care am făcut totul pentru ea, urma să fiu lăsată deoparte.
Călătoria a părut lungă, deși poate nu a durat mai mult de o oră. Mașina s-a oprit într-un cartier liniștit, plin de verdeață. Am ridicat privirea și am rămas fără cuvinte. În fața mea se ridica o casă superbă — mare, luminoasă, cu două etaje și o grădină cu flori colorate. Curtea era îngrijită, iar la fereastră flutura o perdea albă.
Atunci, fiica mea adoptivă s-a întors către mine și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus:
— Mamă, de acum asta este casa noastră. Am muncit ani de zile ca să pot cumpăra locul ăsta. Am vrut să-ți ofer casa visurilor tale, ca să ai în sfârșit liniștea pe care o meriți.
Pentru câteva clipe, am rămas fără glas. Mă uitam la ea și nu puteam să cred ce aud. Mă așteptam la cea mai dureroasă despărțire, dar am primit cel mai frumos dar din lume: recunoștința copilului pe care îl crescusem cu atâta dragoste.
Lacrimile mi-au inundat obrajii, dar de data asta erau lacrimi de bucurie. M-am apropiat de ea, am strâns-o în brațe și i-am spus, printre suspine:
— Nu-mi vine să cred… toate nopțile nedormite, toate grijile, toate momentele grele… s-au întors acum înapoi, în cel mai frumos mod.
- Salariații pot afla online vechimea în muncă și contribuțiile la pensie — CNPP a explicat pașii pentru accesarea sistemului digital
- COVID-19: O descoperire neașteptată zguduie înțelegerea medicală a virusului
- Mesajele cutremurătoare trimise de medicul Ștefania Szabo lui Daniel Balaș. Fostul preot le-a făcut publice: „Nu sunt bine deloc…”
Ea m-a privit zâmbind și mi-a răspuns:
— Tot ce sunt azi, sunt datorită ție. Nu am uitat niciodată ce ai făcut pentru mine.
În acel moment, am înțeles că iubirea adevărată, cea care vine din inimă, nu se pierde niciodată. Poate trec anii, se schimbă oamenii, dar ceea ce sădești cu sufletul tău într-un copil – dragostea, grija, bunătatea – înflorește cândva, exact așa cum s-a întâmplat atunci.
De atunci, trăim împreună în casa aceea frumoasă, iar fiecare dimineață e o nouă binecuvântare. În locul teamelor, acum există pace. În locul tăcerii, există zâmbete. Iar eu, o femeie care credea că va fi uitată, am primit dovada că dragostea adevărată nu se cere răsplătită — ea se întoarce, la timpul potrivit, în cel mai neașteptat și emoționant fel.
