Încerc să-mi limpezesc gândurile și să-mi liniștesc sufletul scriindu-vă, pentru că încă sper că Sorin se va întoarce la mine, mă va lua în brațe și mă va implora să-l iert pentru că a fugit ca un laș din viața mea. și asta, chiar când eu credeam că în curând vom deveni soț și soție…
Am terminat facultatea acum doi ani și pentru că mi-a fost imposibil să găsesc ceva în domeniu, m-am angajat vânzătoare într-o librărie care avea și un anticariat micuț amenajat într-un colț. Pentru moment, câștigam un ban și eram mulțumită. în plus, cărțile mi-au fost dintotdeauna prietene, așa că, atunci când nu aveam clienți, citeam cât puteam de mult. Era amenajat și un loc unde iubitorii de lectură puteau răsfoi în liniște cartea care îi interesa și pe care voiau să o cumpere. Adi, fostul meu prieten, de fapt, bărbatul cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc, chiar râdea de mine când m-am angajat și a venit pe acolo:
— Bănuiesc că ești tare feri-cită că ai nimerit printre cărțile astea… Iar eu, și mai fericit, că așa poate îți faci timp să citești aici și îmi rezervi mie mai mult timp acasă…
Relația noastră a mai mers foarte puțin din clipa aceea. El voia să ne retragem la Bârlad, de unde era de fel, sub pretextul că are casă mare acolo și ar fi putut să înceapă o afacere fără să închirieze spațiu, însă eu nu voiam în ruptul capului să părăsesc Iașiul. Certurile noastre, tot mai dese în ultima vreme, au condus, inevitabil, la ruptură…
Ne-am despărțit, iar eu nu am mai fost cu altcineva până într-o zi de vară a anului trecut, când în magazin a intrat un tânăr care nu era un obișnuit de-al casei (librăriile și anticariatele sunt bătute mai mult de aceleași persoane), de vreo 26-27 de ani. Nu știu de ce, dar nu-mi mai puteam dezlipi privirile de la el. Nu am îndrăznit să-l întreb ceva, dar nici el nu părea să aibă nevoie de mine. S-a plimbat printre rafturile de cărți, la un moment dat și-a ales una, după care s-a așezat la masă și a început să citească. După vreo oră, a pus cartea la loc și a plecat.
M-am bucurat când l-am văzut și a doua zi intrând în librărie. S-a învârtit iar între rafturi, a studiat vreo două cărți, după care s-a apropiat de mine și mi-a cerut sfatul:
— știți, mă duc la ziua unui prieten care are o bibliotecă impresionantă și m-am gândit că o carte bună l-ar bucura mult…
— Doriți o carte nouă sau de anticariat? l-am întrebat, îmbujorându-mă toată, căci ochii lui albaștri îmi pătrundeau sufletul. Am câteva ediții foarte frumoase, legate în piele, și destul de accesibile ca preț. Cam câți bani sunteți dispus să dați pe cadou?
— Pai… în jur de 50-60 de lei… I-am arătat câteva cărți care se potriveau ca preț, a ales una dintre ele, mi-a plătit, mi-a mulțumit și a plecat. Eram sigură că n-o să-l mai văd și îmi părea rău. Dar destinul a făcut să ne întâlnim din nou, și nu întâmplător.
Trecuse o săptămână de când cumpărase cartea aceea pentru prietenul lui. Afară ploua torențial și eu nu aveam niciun client. Când l-am zărit intrând pe ușa librăriei și m-a salutat zâmbind, m-am fâstâcit toată, ca o școlăriță.
— Nu știu cum să vă mulțumesc pentru faptul că m-ați ajutat cu cartea… Prietenul meu a fost foarte încântat de ea.
— Mă bucur că v-am putut fi de folos, i-am zis. Acum, cu ce vă pot servi?
— Nu, nu am venit să cumpăr ceva. Doar ca să vă mulțumesc…
— Vai, dar nu era nevoie să bateți atâta drum pentru asta!
— De fapt… știți… Aș vrea să vă întreb dacă ați dori să bem împreună un ceai sau o cafea… Numai că nu știu unde, fiindcă nu prea cunosc Iașiul. Firește, dacă îmi acceptați compania.
— Nu sunteți din Iași?
— Sunt din Râmnicu Sărat. Am venit aici pentru niște cursuri de perfecționa-re. Lucrez în informatică și m-au trimis aici, cu un fel de bursă, pentru un an. Așa că am să vă mai plictisesc o vreme…
— Ah, nu, îmi face plăcere să veniți! Am mulți clienți fideli. și accept cu mare plăcere invitația la cafea! în cinci minute închid și putem merge.
Ne-am dus la barul din colțul străzii și am stat mult de vorbă.
— Poate sunt prea îndrăzneț, dar v-ar deranja să-mi arătați și mie, într-o zi, orașul? Acum plouă tare, dar poate altă dată. Nu prea mă descurc singur…
— N-ați mai fost niciodată în Iași?
— Nu.’
— Sigur, cu plăcere, oricând!
— La sfârșitul săptămânii?
— E foarte bine.
Din fericire, vremea s-a îndreptat, iar noi am putut să ne plimbăm în voie prin oraș. Ne-am întâlnit și în ziua următoare, apoi, în fiecare seară, îndată ce terminam programul. încet, încet, am început să ținem unul la altul și ne petreceam aproape tot tim-pul liber împreună. I l-am prezentat și mamei într-o seară, iar ea l-a plăcut foarte mult.
După cinci luni, locuiam împreună. Era foarte deosebit de fostul meu prieten, Adi. Era extrem de ordonat, mă ajuta în gospodărie și nu îmi reproșa niciodată nimic. Eram deja ca o familie, împărțeam absolut totul, și bun, și rău. De ziua mea, am primit un inel de aur de la el, așa că mi-am închipuit că urmează o cerere în căsătorie. Ne știam deja de câteva luni bune, alții se căsătoresc la și mai puțin timp după ce s-au cunoscut. Mi-am imaginat că nu va fi nicio problemă să rămână la Iași dacă se ocupă de calculatoare, e cea mai căutată meserie în ziua de azi; înțelesesem, oricum, că i-ar plăcea asta, așa că nu trebuia să-l urmez eu pe el. Dar cererea în căsătorie întârzia… Sorin, am uitat să vă spun, așa-l cheamă, mi-a lăsat tot timpul impresia că-mi ascunde ceva. L-am întrebat de multe ori dacă îi este bine, dacă e fericit și de fiecare dată îmi răspundea că da, că mă iubește și îi este foarte bine lângă mine.
— Nu mai căuta și tu mereu nod în papură… îmi spunea mama. Ai prostul obicei să-ți faci probleme și atunci când nu sunt și-ți strici toată bucuria. De mică ai fost așa. îl iubești?
— Da, sigur că-l iubesc.
— Atunci, fii fericită, bucură-te de viață!
— Dar n-ar fi normal să ne căsătorim? Locuim împreună de câteva luni.
— și ții musai să ai act la mână?
— Nu, dar nu înțeleg de ce nu o face totuși. Ne iubim, ne înțelegem, dar asta e tot, mai departe ce ne va rezerva viitorul?
— Poate consideră că e prea devreme. Mai dă-i puțin timp.
Instinctul nu m-a înșelat, din păcate. Cam după un an de zile, deci când i s-a terminat cursul lui Sorin, am plecat într-o dimineață la serviciu bine mersi, iar când m-am întors, nu mai era nimic care să amintească de el. Dispăru-seră și el, și toate lucrurile lui. Câteva clipe am crezut că-mi pierd mințile. Cum să plece așa, fără o vorbă? E un om deosebit, cum să-mi facă una ca asta? De unde să-l iau? Să-mi fi lăsat măcar câteva cuvinte pe o coală de hârtie: „Nu te iubesc, m-am săturat de tine, adio și bonjur!”… Am început să-mi scotocesc mintea și mi-am adus aminte de prietenul lui, căruia îi oferise cartea. La câteva luni după aceea, a devenit și acesta clientul fidel al librăriei, venea aproape în fiecare săptămână la mine și cumpăra câte o carte. Am stat ca pe ace până a apărut iar.
— Vlad, salvează-mă, Sorin a dispărut!
— Cum așa?
— Acum câteva zile, am venit la muncă și, când m-am întors, nu mai era…
— Fără să-ți spună nimic?
— Da, a plecat fără niciun cuvânt… Tu nu știi unde aș putea să-l caut?
— Am un număr de telefon și-i știu și adresa, dar ce faci, te duci până la Râmnicu Sărat? Nu înțeleg cum a putut să plece așa, nu e genul lui… E un tip foarte serios, un om pe care te poți baza. II știu de o viață. Părinții mei sunt din Râmnicu Sărat, bunicii mei locuiesc acolo, ne știm de mici. Stau pe aceeași stradă. Nu înțeleg nimic! Poate se întoarce, totuși… De fapt, și mie mi-a spus că mă mai sună și n-a mai sunat. Mă așteptam să ne întâlnim aici.
— Trebuie să aflu ceva, altfel nu-mi găsesc liniștea! Credeam, ca o proastă, că vom rămâne împreună…
— Bine, uite, vorbesc cu bunica la telefon și te duci la ei. îți arată ea unde-l poți găsi. Bine?
Cum era vineri, pica numai bine, nu mai trebuia să-mi iau câteva zile libere. Seara, mi-am făcut bagajul și m-am urcat în trenul spre Râmnicu Sărat. Când am ajuns, am luat un taxi și m-am dus la bunicii lui Vlad. Păreau amândoi cam încurcați, iar eu mi-am dat seama de asta din prima clipă.
— îmi pare tare rău că a trebuit să vii până aici, dar… Sorin e însurat… Nu i-am zis lui Vlad, fiindcă am zis că e mai bine să vorbim față în față…
— Poftim? Nu-mi vine să cred!
— Mă rog, însurat e un fel de a spune. Acum vreo trei ani, s-a încurcat cu fata unui grangur, nu știa cine e, iar tatăl fetei aproape l-a obligat s-o ia de nevastă. Ea aștepta un copil al altuia, care a plecat și n-a mai venit, iar Sorin a căzut în cursă. De ochii lumii l-a obligat s-o ia de nevastă. La început, l-au mințit că e copilul lui, altfel n-ar fi acceptat… Nu se iubesc, sunt chiar nefericiți împreună. Ea cred c-ar divorța, dar n-o lasă taică-său. îi strică reputația, cică.
— Deci, nu e nimic de făcut? Doamne, ce nebună am putut fi! Ar fi trebuit să mă interesez, ar fi trebuit…
— Regretele sunt târzii, fata mea.
Trebuie să accepți realitatea. Nu știu ce să-ți spun, poate că el te iubește pe tine, înțeleg că și tu îl iubești, nu?
— Da, suntem împreună de aproape un an, am locuit împreună, am fost ca și căsătoriți, dar nu mi-a spus niciodată ni-mic. Am tot așteptat să mă ceară de soție și n-a făcut-o. Nu înțelegeam de ce, acum însă știu… De ce nu mi-o fi spus nimic?
— Poate că n-a vrut să te piardă, poate a sperat că va rezolva cumva situ-ația. E un băiat foarte serios, n-ar face rău nimănui, gândește-te că s-a însurat cu o fată pe care nu o iubește numai s-o scape de rușine.
— Asta înseamnă că oricum nu va fi niciodată al meu, mai bine plec și gata!
— Poate ar fi bine să stai de vorbă cu soția lui, să-i spui că-l iubești pe Sorin, poate o îndupleci și acceptă divorțul.
— Dar nici n-o cunosc, cum să mă duc așa hodoronc-tronc la ea și să-i cer să mă asculte?
— Lasă, că aranjez eu lucrurile! 0 chem pe-aici!
— O cunoașteți?
— A fost colegă de liceu cu Vlad. A venit de multe ori pe la noi. Am să o rog să vină cu fetița.
Mie îmi pierise orice speranță, eram hotărâtă să renunț, ce rost avea să mă complic? în aceeași după-amiază însă, bunica lui Vlad a primit vizita soției lui Sorin, Narcisa. Ne-a făcut cunoștință. Venise fără copil.
— Unde ți-e frumusețea de copilă?
— Nu știi, tanti? S-a întors Dragoș din America și vrea să ne căsătorim… Dar am probleme cu tata! Mama ar vrea, săraca, să ne ajute, dar cum să-l convingă să divorțez de Sorin și să mă mărit cu Dragoș? E ca un catâr. Acum, Oana e cu Dragoș la părinții lui. Tata nu știe nimic. îmi pare atât de rău și de Sorin că i-am stricat toată viața! Dacă nu mă obliga tata să-l mint… Dar ce puteam face? M-a amenințat că mă dă afară din casă dacă nu mă mărit și fac un copil din flori. Mi-a zis că-i stric reputația…
— Ești sigură că Dragoș vrea să te ia de nevastă?
— Cum să nu?! M-ar fi luat de dinainte de a pleca în State, dar tata… Of, numai el e de vină! întotdeauna l-a considerat pe Dragoș un coate-goale și un om de nimic. A zis că, dacă plec cu Dragoș, pentru el nu mai exist. Mama m-a implorat să n-o las singură. Altfel, nu stăteam eu după tata… Acum trebuie făcut ceva, mama mi-a promis că vorbește ea cu el, dar nu cred că-l va convinge… Așa a fost mereu, un catâr! Nu știu cum de l-a suportat biata mama…
în tot timpul ăsta, eu ascultam prostită și nu-mi venea să-mi cred urechilor. Dar tot n-am înțeles de ce Sorin n-a avut curajul să-mi spună adevărul, în loc să fugă ca un laș. La un moment dat, m-am ridicat și i-am spus bunicii lui Vlad că plec.
— Dacă mă iubește, trebuie să facă ceva, nu văd cu ce aș putea eu să-l ajut și nici nu mai am puterea s-o fac!
S-au ridicat și ele surprinse și m-au condus până la ușă. Bunica lui Vlad îmi tot spunea să mai stau, să am puțină răbdare, dar eu simțeam că am ajuns la capătul puterilor. Am plâns tot drumul până acasă.
N-am ieșit nicăieri timp de câteva zile, mi-am luat concediu, am stat cu jaluzelele trase și am plâns… N-am răspuns nici la telefon. Mama nu știa că m-am întors, iar altcineva nu mă interesa dacă sună.
Au trecut câteva luni de atunci. Vlad mai trece din când în când pe la librărie. Vorbim, dar niciodată despre Sorin. Nu știu dacă a divorțat sau dacă a rămas cu soția sa, probabil că nu, din moment ce ea voia să se mărite cu altul. De aceea eu mă mai gândesc încă la el și sper să-l văd intrând în librărie, zâmbindu-mi. încă sper.
