De când m-am măritat, adică de la 24 de ani, și până de curând, toată viața mea s-a învârtit în jurul soacrei mele, din cauza căreia aproape că ajunsesem să-mi doresc să mor! Atâția ani chinuiți!
Am crezut întotdeauna că, atunci când faci o greșeală, ea se va întoarce, după un timp, împotriva ta; am crezut mereu că orice moment de fericire se va transforma într-unul de suferință, că orice alegere pripită se va răzbuna. Evident, am crezut că există o lege a compensației și că roata destinului se întoarce atunci când te aștepți mai puțin.
Eu mi-am dorit, de copil, să fiu independentă. Mi-am mai dorit să nu port pe umeri responsabilități, să nu adun în suflet reproșurile și resentimentele persoanelor care mi-au fost dragi. Toată viața am simțit nevoia să fug într-un spațiu al meu, în care să nu fiu deranjată de nimeni și în care să îmi găsesc un drum propriu, o intimitate a mea imposibil de distrus. In mare măsură, am reușit să-mi împlinesc idealul, chiar dacă a fost însoțit de nenumărate mustrări de conștiință. Însă de curând a trebuit să fac față unei situații în fața căreia m-am trezit total dezarmată și neputincioasă. Numai Dumnezeu și voința inimaginabilă de care am fost capabilă m-au ferit să ajung în pragul nebuniei Am să vă povestesc de îndată totul, pe-ndelete…
M-am născut și am copilărit la Timișoara. Părinții mei nu au fost oameni înstăriți, însă s-au străduit, fiind și singurul lor copil, să nu duc niciodată lipsă de nimic și mai ales să fac o școală. Am absolvit Facultatea de Mecanică din oraș, după care, având o medie foarte bună, am avut de ales din mai multe repartiții, printre care și una la București. Voiam din tot sufletul să merg în Capitală, tocmai din dorința mea de independență absolută. Părinții mei, inițial, s-au opus:
— Ce să faci tu acolo, fetițo, unde nu cunoști pe nimeni? Mai bine stai aici, ne ai și pe noi aproape, te mai ajutăm cu ce putem… se ruga mama de mine.
— Uite, Cătălino, eu am câteva relații la care voi apela pentru tine… Ai putea să faci carieră foarte bună și în Timișoara, ce-ți trebuie ție Bucureștiul, ca să te depărtezi atât de mult de familia ta? insista și tata.
Însă eu, nu și nu… Aveam douăzeci și trei de ani pe atunci și voiam cu orice chip să părăsesc orașul natal, care mi se părea plictisitor, și să-mi încerc norocul în Capitală. Am plecat, așadar, fără niciun regret de lângă ai mei, promițându-le că ne vom vedea cât de des voi putea.
În București, după ce mi-am luat în primire postul de inginer mecanic la o întreprindere cunoscută, m-am instalat într-o garsonieră cochetă, pe care am închiriat-o de la o bătrânică, pe un preț de nimic. N-am stat însă prea mult timp în garsonieră.
După un an, m-am căsătorit cu un coleg de serviciu. Ar fi fost bărbatul ideal pentru mine dacă n-ar fi avut un mare defect: o mamă rea și capricioasă. La început, nu mi-am dat seama că are o fire insuportabilă și am încercat să mă apropii de ea, mai ales că urma să locuim împreună. Primul indiciu l-am sesizat imediat după nuntă, la o masă în familie, când soacră-mea mi-a studiat felul în care mâncam. La finalul mesei, mi-a zis plescăind din buze, disprețuitor:
— Octavian nu mi-a spus că știi să mănânci și să folosești tacâmurile așa de frumos… Felicitări, dragă!
Nu i-am răspuns. Aflasem de la Octavian că provenea dintr-o familie de aristocrați, că scăpărase înainte de naționalizare și că nu-i convenea deloc că nora ei era o amărâtă venită din provincie. Probabil că, în mintea ei, mă credea chiar de la coada vacii.
Jignirile au început să curgă încă din primele zile, când m-am mutat în casa ei. Nu mă lăsa să mut de la locul lui niciun obiect. Uneori, când ștergeam praful și aranjam din greșeală lucrurile altfel, venea la mine și-mi reproșa:
— Cătălina, te rog să nu-mi faci dezordine prin casă… Sfeșnicul de argint de la tata stă numai sub oglinda venețiană primită de la tanti Veronica. Iar de caseta aia cu inscripții nici măcar să nu te atingi, că acolo sunt lucruri de-ale mele personale…
știa tot ce se întâmplă în casă și era mereu prin preajma lui Octavian, pe care întotdeauna îl agasa cu posesivitatea ei exagerată. Când inspecta frigiderul, nu lipseau constatările:
— Octavian, tu de ce nu ai decât un singur fel de mâncare? Soția ta nu știe să gătească?
Câteodată, fără pic de rușine, îi spunea soțului meu, cu mine de față:
— Am cunoscut o familie de doctori care au o fată foarte drăguță, studentă și ea tot la Medicină. Nu vrei să ți-o prezint și ție?
Octavian încerca să o bage cât mai puțin în seamă, la fel și eu, dar ea nu suporta să fie ignorată. Voia să știe întotdeauna când plecăm de acasă, unde mergem și la ce oră ne întoarcem. Insista să nu venim prea târziu, că ea aude tot, chiar și cheia învârtindu-se în broască, și astfel o trezim, după care n-o să mai poată adormi. Uneori intra în toiul nopții peste noi în cameră, ca să-i comunice lui Octavian că o doare un deget sau un dinte:
— Zi-mi, că tu știi mai bine, ce doctorie să iau ca să-mi treacă mai repede?
Se credea tot timpul foarte bolnavă, însă noi știam că se preface. În aceste chinuri s-au scurs primii mei trei ani de căsnicie. In tot acest timp le-am simțit mult lipsa părinților mei, ale căror vizite deveniseră din ce în ce mai rare. Vorbeam săptămânal cu mama la telefon și o întrebam mereu când vine în București.
— O să venim, stai liniștită, Cătălina, da’ vezi, am început și noi să îmbătrânim și ne e greu la drum… și tu acum ce nevoie mai ai de noi? Ești la casa ta, ai o soacră lângă tine, iar o soacră, să știi, e ca o a doua mamă…
„Halal mamă!”, mă gândeam eu, dar mamei mele adevărate nu pu-team să-i povestesc nimic despre ea, ca să n-o necăjesc.
În cele din urmă, am hotărât împreună cu Radu să plecăm din casă, că așa nu se mai putea. Ne-am făcut bagajele și ne-am mutat cu chirie. Soacră-mea a fost un timp disperată, l-a implorat cu lacrimi în ochi pe Radu să se întoarcă, dar, văzând că nu mai are nicio putere asupra lui, a lăsat-o mai moale, până la urmă. Am răsuflat ușurată, atunci: scăpasem în sfârșit de chin!
La scurt timp după aceea, cum venise de câțiva ani și revoluția, ne-am cumpărat un apartament cu credit și am făcut un copil. Aveam, în sfârșit, viața pe care mi-o dorisem: liniștită și armonioasă.
Pe mama lui Radu trebuia s-o suport doar la sfârșitul săptămânii, când venea în vizită. Dar și atunci, după ce serveam masa „în familie”, mă duceam repede în dormitor, pretextând că sunt obosită. N-aveam însă de unde ști că întreaga poveste se va repeta peste mai bine de douăzeci de ani, mai exact douăzeci și trei, și că va fi mult mai cumplită.
După ce fata noastră a terminat facultatea, am simțit la ea aceeași dorință de independență pe care o avusesem și eu odinioară. Ne-am gândit să-i cumpărăm o garsonieră pentru a se muta singură. Unica soluție era să vindem apartamentul soacrei, ajunsă la stimabila vârstă de șaptezeci și cinci de ani și să ne mutăm toți într-un apartament cu două camere. Am jude-cat bine înainte:
— Ce mai poate să ne facă? a zis Octavian. Abia se ține pe picioare… Azi, mâine se prăpădește… Oricum, ar fi bine să o luăm la noi, ca să nu plătim pe cineva să aibă grijă de ea.
Soacră-mea nu s-a opus, chiar s-a arătat încântată de idee, dar cu condiția să-i revină și ei o parte din banii rămași din vânzarea casei.
— Vreau și eu două mii cinci sute de euro! Sper că nu faceți mofturi, am nevoile mele…
Adică o sută de milioane! Era deja senilă. I-am dat banii, știind că n-are unde să-i cheltuie și că tot nouă ne-ar fi rămas.
A refuzat să-i pună la bancă, pentru că îi era teamă că banca va da faliment, și ea va pierde banii. Când Octavian a încercat să-i explice că așa e mai bine, a început să țipe:
— Vreți să-mi luați banii! După ce că mi-ați luat casa, o să-mi luați și banii!
Da, asta vreți voi! Ne-am speriat amândoi, presimțind ce va urma. I-am lăsat banii, pe care și i-a pus în caseta cu „lucruri personale”. Câteodată, o surprindeam noaptea cum și-i număra pe ascuns.
În primele luni de conviețuire, n-a făcut altceva decât să cotrobăie prin toată casa; nu-și mai găsea lucrurile, pe care le credea pierdute, la mutare.
— Octavian, mi-ai văzut geamantanul din piele neagră?
Un vai de capul lui de geamantan, pe care fiu-său îl aruncase la gunoi cu mulți ani în urmă.
— Ce vrei să faci cu el? Unde vrei să pleci?
— La Paris…
Abia se putea mișca dintr-o cameră într-alta, darămite să plece în țări străine… în fiecare dimineață, se trezea înaintea noastră, se machia și se ruja, după care începea să umble prin casă, noul ei univers. Pentru că noi eram cei care-i făceam cumpărăturile, era tot timpul convinsă că o înșelăm la bani. Studia bonul de casă:
— Aici sunt și cumpărăturile voastre, nu numai ale mele…
Nu știam cum să-mi mai potolesc nervii și nu mă puteam abține să țip la ea sau s-o înjur. Oricum, nu mai auzea bine. Eu trebuia să-i gătesc separat, fără sare, ce-mi comanda ea. Mânca tot timpul și argumenta:
— A zis doctorul că, la vârsta mea, trebuie să mănânc o dată la două ore ca să nu mă subalimentez. A zis că, dacă iau și vitamine, mai trăiesc douăzeci de ani, dacă nu și mai bine.
Se ținea tot timpul după Octavian prin casă și-l bătea la cap:
— Eu n-am mâncat astăzi banane. Eu nu mai am nici smântână. Octavian, să faci în așa fel încât să ajungi la magazin și să-mi cumperi ce-mi trebuie, că, dacă mi se face rău, tu ești vinovatul!
Inutil să mai adaug că refuza, indignată, cu scandal, să contribuie fie și cu un leu la întreținere, la lumină sau la telefon. Cum pretindea că nu are nevoie de medica-mente și, deci, nu cumpăra nici măcar o pastilă de durere de cap, cea mai mare parte din pensia ei îngroșa teancul de bani din caseta cu lucruri personale.
Dar era din ce în ce mai ramolită… Cel mai tare se supăra că nu-i făceam conversație. Cred că i-ar fi plăcut și să dansăm și să cântăm în jurul ei. Nu putea înțelege că nu avem ce vorbi cu o bătrână aproape surdă, pretențioasă și ruptă de realitate. Când n-o băgam în seamă, începea să plângă sau cânta cu o voce pițigăiată melodii franțuzești.
Câteodată, nu mai știa ce rudă ne este, și problema asta o preocupa în permanență. Până la urmă, a ajuns la o concluzie:
— Octavian, eu sunt fata ta și trebuie să ai grijă de mine…
— Bine, bine, dar Cătălina cine e? Ridica din umeri, după care spunea ceva aparent fără nicio legătură:
— Am avut eu odată o servitoare care era o hoață, Doamne ce hoață era! Mă fura tot timpul.
Alteori, erau momente când scleroza depășea orice închipuire. Intr-o zi, ne-a povestit cum, cu o seară în urmă, se uita la televizor și…
—… oamenii din televizor au început să iasă de acolo și m-am trezit cu ei pe cap. Erau la mine în cameră și voiau să petreacă, iar eu mă tot răsteam la ei. S-au supărat și au început să facă pipi prin cameră, peste tot…
De fapt, ea nu mai apucase să ajungă la toaletă și se scăpase pe ea. Ne-am gândit și la o altă ipoteză: că era foarte lucidă când povestea și că voia să justifice mirosul din cameră ca să nu ne supărăm pe ea. Dar de unde atâta imaginație?
Simțeam că înnebunesc! Când ajun-geam obosită de la muncă, preferam să beau ca să uit. Nu puteam să mă culc decât seara târziu, când se culca și ea. Sătulă de hachițele ei, i-am propus s-o mutăm în garsoniera fiicei noastre, pe care intenționam s-o aducem înapoi acasă. Nici n-a vrut să audă:
— Mă dați afară! Eu sunt proprietară aici și n-aveți voie să mă dați afară!
Era de-a dreptul tiranică. Mă gândeam de multe ori că eu sunt cea care plătește pentru faptul că, la nouăsprezece ani, mi-am părăsit părinții, i-am lăsat singuri și am plecat în lume. Acum trebuia să suport în casă o babă nebună, care nu era bună de nimic.
Părinții mei de la Timișoara îmbătrâniseră și ei văzând cu ochii. Avea grijă de ei o verișoară de-a mea, o femeie foarte devotată. Nu mai apucasem să-i văd de câțiva ani buni. Într-o zi, m-a sunat verișoara mea și mi-a zis că tata s-a internat în spital. Avea cancer. M-am simțit cumplit de vinovată și am fost convinsă că soacră-mea, care, n-avea de gând să moară și care se supraalimenta ca să trăiască, era pedeapsa mea, crucea pe care trebuia s-o port cu resemnare.
Ne-am hotărât să mergem la Timișoara trei zile, să-l vedem pe tata. Bine, bine, dar cu cine să o lăsăm pe babă? Fata noastră s-a oferit să stea cu ea, dar soacră-mea nici n-a vrut să audă.
Pe unica ei nepoată n-o mai recunoștea de mult și o saluta cu „Bună ziua, doamnă!”.
— Octavian, dacă pleci undeva, eu mă sinucid…
Până la urmă, nu a avut ce face și a acceptat situația. Chiar a doua zi, am primit un telefon de la fiica noastră: soacră-mea murise. Nu se sinucisese, cum l-a amenințat pe Octavian, se prăpădise pur și simplu, în fotoliul ei, în timp ce-și număra banii.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Sursa: Libertatea.ro
