Am fost cel mai fericit om până acum șase luni, când am aflat că logodnica mea mă înșela cu cel mai bun prieten. Ea și el? Imposibil! Am refuzat să cred ce mi se spunea până nu am i-am văzut cu ochii mei! Atunci nu mi-am mai dorit decât un lucru: să nu mai fiu!
Ce lovitură poate fi mai mare decât să fii trădat de cei în care te încrezi? Când sora mea mi-a povestit ce se întâmpla sub ochii mei și mi-a dat chiar adresa unde puteam primi dovada că iubita mă înșală, n-am vrut s-o iau în serios. Numai gândul că aș putea-o suspecta mă îngrozea, mă durea, mă făcea să mă simt ultimul om de pe Pământ. Cei mai apropiați prieteni ai mei? Cum să nu le acord încredere? Cu ei aș fi mers orbește până-n pânzele albe, lor le-aș fi încredințat viața fără niciun fel de rezerve! Cum să am curajul să merg până la ușa acelui apartament, să mă conving de trădarea lor?
Citește și...
Dar știți cum e, când îți intră șarpele în suflet, te mușcă, te otrăvește… M-am perpelit o săptămână încheiată până când mi-am luat inima-n dinți și, mai mult ca să scap de obsesie, m-am dus la adresa dată de sora mea. Mai ales că ea mă tot întreba, de o sută de ori pe zi:
— Te-ai dus? Să nu te duci, că te mint! Așa mi s-a pus mie pata, să-ți fac o farsă… N-am pomenit fraier mai mare ca tine! Auzi, să ți se spună unde-ți găsești logodnica și cu cine, iar tu să stai mai departe cu mâinile-n sân! Păi bine-ți face, mă! Dacă ești prost, prost să rămâi! N-au fost nicicând prea apropiate relațiile mele cu soră-mea, dar când a fost vorba să ne ajutăm unul pe altul, cu bani, cu o relație, atunci am lăsat deoparte micile noastre împunsături. Așa că poate era ceva adevărat, din moment ce soră-mea îmi dăduse informația. Era bine să cred? Era bine să mă conving? Trebuia să fac asta, fiindcă nu mai aveam liniște.
Așadar, după o săptămână, m-am dus pe strada aceea. Însă când am ajuns în fața blocului cu pricina, nu am avut curaj să intru, așa că am pândit, ca un hoț, intrarea. După două ore și trei pachete de țigări, i-am văzut venind. Erau îmbrățișați ca doi îndrăgostiți și, înainte de a intra pe ușa blocului, s-au oprit și s-au sărutat, lung și pătimaș. Simțiseră cumva că îi privesc? Nu mai era niciun dubiu. Am rămas locului, blocat, privind ușa închisă, neîndrăznind să intru după ei.
În acel moment, mi-a sunat mobilul, în buzunar. L-am scos de-acolo și am răspuns mecanic.
— Ei, cum e? mi-a ciripit soră-mea în ureche. Așa-i că am avut dreptate? Fraierule!
— Da, ai avut dreptate… Bucură-te! i-am răspuns și am închis.
Am simțit cum mă ia cu fierbințeală și cred că eram pe punctul de a leșina, dacă nu mă sprijinea un bătrânel, care m-a așezat pe o bancă, pe alee. Acolo mi s-a desfășurat prin fața ochilor toată viața mea: copilăria, speranțele, visurile mele. și a apărut îndoiala: ce rost avea să trăiesc pe lumea asta, dacă oamenii în care avusesem încredere mă trădaseră? Dacă nu eram în stare să-mi aleg prietenii? La ce bun eram deștept, frumos, aveam un viitor promițător, lipsit de griji materiale? Eram dintr-odată singur, așa că toate strădaniile și realizările mele erau inutile.
Nu știu cât am stat pe banca aceea, dar când m-am ridicat de-acolo, se făcuse întuneric. La fel era și în mintea mea, unde nu mai rămăsese decât un singur gând: să-mi pun capăt zilelor. Ca un robot, am pornit-o pe stradă și, când am văzut o mașină apropiindu-se, m-am aruncat sub roțile ei. Dar până și sinuciderea mi-am ratat-o, nu numai viața. Nu știu cum s-a făcut că m-am ales doar cu un picior fracturat.
Câtă vreme am stat în spital, cei doi trădători au vrut să mă viziteze, dar nu i-am primit, am refuzat să-i văd. Iubita mea, Silvia, n-a insistat foarte mult, crezând probabil că e vreo toană de-a mea, deși nu sunt un om cu fițe. Sau se simțea poate cu musca pe căciulă.
În schimb, Radu, prietenul meu, a dat năvală peste mine:
— Ce ai, mă, ți-ai pus părul pe moațe, nu mai vrei să vezi pe nimeni?
Nu puteam să mă întorc pe partea cealaltă, să-i arăt maiestuos spatele, fiindcă eram oarecum imobilizat, dar l-am privit cu multă scârbă și i-am zis:
— Nu vreau să discut acum cu tine. Nu aici, nu acum.
— Dar ce-ai, ce te-a apucat?
— Te rog să ieși, am zis eu printre dinți și am închis ochii, pentru că nu puteam închide ușa, ca semn că discuția s-a terminat.
Îl auzeam cum se fâțâie de colo-colo, dar, până la urmă, văzând că mă încăpățânez să deschid ochii, a plecat, zicând:
— Cum vrei, Cezare… Bine, vorbim când ieși de-aici…
M-am vrut să discut atunci cu el, fiindcă mi se părea că mă aflu într-o poziție nu tocmai avantajoasă: în pat, cu piciorul atârnat de tavan. Voiam să-l privesc drept în ochi, de pe aceeași poziție. Dar atitudinea Silviei mi s-a părut parcă ceva mai sinceră ca a lui. A dispărut cu totul, zilele acelea. S-a dus să-și vadă părinții la țară. Ea, care îi ura.
Când am ieșit din spital, doar pe Radu am avut de unde să-l iau. L-am sunat și l-am rugat să vină pe la mine.
— ți-a venit mintea la cap, bătrâne, așa-i? l-am auzit spunând. Hai că trec!
Da, sosise ora adevărului. L-am luat direct, de la ușă:
— De când ești cu Silvia? Să nu negi, că v-am văzut. Ar fi culmea ipocriziei…
I-a căzut fața.
— Ai aflat, deci… Zicea Silvia că s-ar putea să știi deja… Când ai pățit accidentul, ne pregăteam să-ți spunem…
— Da? l-am întrebat, pe un ton sarcastic. Când? După ce mă căsătoream cu Silvia?
— Nu, nu, s-a grăbit el să mă contra-zică. Voiam s-o facem acum, dar ai pățit tu chestia asta cu piciorul… și nu am mai avut cum, ca să nu te necăjim mai tare…
— Dă-mi voie să nu te cred, Radule! Spune-mi sincer: de când sunteți împreună?
— De vreo cinci luni… Mai precis, de la ziua lui Costin, amicul nostru… Mai ții minte? Tu te-ai amețit și te-ai dus la culcare, iar eu am rămas cu Silvia și cu tipa cu care venisem. Aia era o zăpăcită, se îmbătase și nu se mai ținea bine pe picioare. I-am chemat un taxi și s-a cărat. Am rămas numai eu și Silvia și nu știu cum s-a întâmplat…
Mi-am dus mâinile la ochi, cu un gest disperat. Oricât de mult aș fi vrut să aflu cum se apropiaseră cei doi, când mă trădaseră, cum anume, fiindcă mi se părea că am acest drept de a afla, tot nu puteam să-l privesc senin în față. Mă durea.
— De ce mi-ați făcut una ca asta? Cum ați putut?
— Iartă-mă, chiar nu știu! A fost mai presus de noi… știi cum e să descoperi că te potrivești cu altcineva, să știi că acel om e jumătatea pe care o aștepți?
L-am privit, furios.
— Nu, nu știu, spune-mi tu!
Radu a trecut mai departe, nepărând să ia în seamă tonul meu batjocoritor.
— După aceea, ne-a părut rău, am simțit că te-am trădat, dar n-am avut curaj să-ți spunem. Ce să-ți fi zis: „știi, Cezar, cât dormeai tu dincolo, noi făceam dragoste?”. Mai ales că nici nouă nu ne venea să credem ce s-a întâmplat, nici noi nu ne dezmeticiserăm…
— Prost! Prost am fost! am început eu să-mi dau pumni în cap. Orb și prost! Cum naiba n-am observat nimic? Cred că m-ați fi dus de nas în continuare, nu? Nu nega, sunt sigur că așa ați fi făcut… Nu mai vreau să aud nimic, vreau să ieși din casa mea!
M-am ridicat în picioare.
— Cezar, ești prietenul meu, nu se poate…
— Dacă nu ieși în clipa asta, nu știu de ce sunt în stare!
Radu s-a ridicat și, în timp ce se retrăgea spre ușă, a zis, împăciuitor:
— O.K., bine, discutăm mai târziu, când te mai calmezi…
— Niciun mai târziu! Nu mai am ce discuta, subiectul e închis! Să vă duceți dracului amândoi, ați înțeles?
Dacă m-ar fi lăsat în pace, ar fi fost mai bine. În timp, rana din suflet mi s-ar fi cicatrizat. Dar ei au tot venit peste mine, chinuindu-mă de fiecare dată, de parcă asta urmăreau, să mă înnebunească. Acum, Silvia era cea care a insistat cel mai mult să discute cu mine.
— Te rog, Cezare, de dragul vremurilor trecute… mă implora ea la telefon.
— Care vremuri, cele în care ai început să mă înșeli? Ce să discutăm? Nu e totul suficient de limpede? Mie așa mi se pare.
Dar ea o ținea una și bună, că vrea să discutăm. Am acceptat, în cele din urmă. Dar mai rău mi-am făcut, căci mi-am dat seama că, dacă nu aflam eu, ei doi n-ar fi avut niciun gând să-mi spună.
— Parcă Radu zicea că voiați să vă mărturisiți păcatul, să veniți la preot, adică la mine, și să vă cereți izbăvirea…
Silvia a rămas o clipă blocată, semn că habar n-avea despre ce vorbesc, după care a întrebat:
— Da? Așa ți-a zis?
— știi ce mă doare cel mai tare? Faptul că m-ați mințit! Dacă ați fi venit a doua zi de mână și mi-ați fi zis: „Bă, prostule, noi doi am ajuns la concluzia că ne potrivim și ne iubim!”, fiți siguri că v-aș fi dat binecuvântarea mea,
după ce v-aș fi înjurat puțin. Aș fi fost primul care ar fi făcut asta. Dar voi mi-ați înfipt cuțitul pe la spate. Am avut încredere în voi… O încredere oarbă. și uite ce-am pățit!
Silvia a început să plângă. Dar nu mă mai impresiona de niciun fel.
— știi ce? Poate că ar fi mai bine să pleci, cred că te așteaptă Radu. O fi chiar la ușă, de ce l-ai lăsat să te aștepte? Putea să participe și el la discuție, doar era vorba și despre el, nu? Doar n-ai nimic de ascuns, nici n-ai avut vreodată. Nu e stilul tău!
știți ce m-a dat cel mai tare peste cap? Faptul că nu aveau nicio urmă de regret pentru ceea ce făcuseră. Fuseseră atât de lipsiți de scrupule! Iar dacă acum se agățau în continuare de mine, știam de ce o fac, și asta mi se părea și mai respingător. Voiau să mai scoată niște bani de la mine. Pe Silvia o întreținusem la facultate, era în anul trei, eu îi plătisem toate taxele, eu îi dădusem bani să-și cumpere haine, îi închiriasem garsoniera. Depindea financiar de mine, căci părinții ei nu aveau posibilități materiale. Iar lui Radu îi dădusem un post la firma mea, care mergea foarte bine. Nu făcea mai nimic, dar îmi permiteam să-l plătesc. În schimb, putea să picteze după voie, pasiunea lui, și asta fiindcă n-avea grija zilei de mâine.
Acum, bineînțeles că se schimbau datele problemei, doar nu eram atât de fraier încât să continui să-i întrețin.
Văzând însă că nu-mi înmoaie inima, că nu mă înduplecă în niciun fel cu pretinsa lor sinceritate, au schimbat tactica. Radu a încercat să mă convingă că a rupt-o cu Silvia, că a fost sub influența ei nefastă, dar s-a trezit la realitate.
— știi, cred că mi-a făcut farmece, fata asta, mi-a „mărturisit” el. Altfel n-am cum să-mi explic faptul că mi-am pierdut mințile și am dat eu prietenia ta pe ea… Cred că asta a fost, cu siguranță. Dar gata, s-a sfârșit! Hai să dăm mâna, să fim din nou prieteni. Vrei?
Stătea cu mâna întinsă, în fața biroului meu. Mă uitam la el și nu-mi venea să-mi cred ochilor și urechilor.
— Măi Radule, crezi că sunt chiar atât de prost? Am fost fraier, ce-i drept, când am avut încredere în voi doi, dar acum nu mai ține să-mi vinzi gogoși. Ieși afară și să nu te mai prind pe aici, că-ți rup picioarele!
și Silvia a făcut la fel, a încercat și ea să mă împace, să-mi spună că a fost o greșeală și că a înțeles cât mă iubește, de fapt
— Am avut o rătăcire de moment. Iartă-mă!
— Al naibii moment, dar știu că a durat ceva, aproape jumătate de an. Zi mai bine că vrei banii mei, pe ei îi iubești. Ce, ați ajuns la fundul sacului? Nu puteți să vă iubiți cu burta goală? La muncă! A fost bine când vă iubeați pe cheltuiala mea, dar a venit clipa să fiți pe picioarele voastre!
Doamne, ce-a mai plâns Silvia! A căzut în genunchi, m-a implorat… Scena n-a făcut însă decât să mă umple de dezgust.
— Nu numai că n-ați avut curaj să-mi spuneți în față că voi doi sunteți combinați, dar acum vă mai și umiliți în fața mea! Ei, află că a doua oară nu mai ține. Nu-mi meritați prietenia!
În acel moment, mi-am dat seama cât de tare greșisem. Cum era să-mi iau zilele pentru oamenii aceștia?
Mi-au trecut toate gândurile negre, toate ideile de sinucidere. Acum îmi vine să râd. Pentru cine m-am aruncat sub roțile mașinii?! M-am vindecat, privesc iarăși viața cu optimism. știu că undeva, prin orașul acesta, trebuie să fie o fată și pentru mine, care să mă merite. Nu-i timpul pierdut pentru fericire. Niciodată nu e, darămite la vârsta mea!
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
