La înmormântarea bunicii mele, am văzut-o pe mama strecurând discret un pachet misterios în sicriu. Când l-am luat mai târziu, din curiozitate, nu mă așteptam să dezvăluie secrete sfâșietoare care mă vor bântui pentru totdeauna.
Se spune că durerea vine în valuri, dar pentru mine, lovește ca niște trepte lipsă în întuneric. Bunica mea, Caterina, nu era doar familie; era cea mai bună prietenă a mea, universul meu.
Mă făcea să mă simt ca cel mai prețios lucru din lume, învăluindu-mă în îmbrățișări care se simțeau ca acasă. Stând lângă sicriul ei săptămâna trecută, mă simțeam pierdută, ca și cum învățam să respir doar cu jumătate din plămâni.
Lumina moale a casei funerare arunca umbre delicate peste fața liniștită a bunicii. Părul ei argintiu era aranjat exact așa cum obișnuia să-l poarte, iar cineva îi pusese la gât colierul ei preferat cu perle.
Degetele mele au urmărit lemnul neted al sicriului în timp ce amintirile mă năvăleau. Doar luna trecută, stăteam în bucătăria ei, împărțind ceai și râsete în timp ce mă învăța rețeta ei secretă de biscuiți cu zahăr.
„Smaranda, draga mea, să știi că te veghează de acolo de sus,” mi-a spus doamna Andrei, vecina noastră, punând o mână ridată pe umărul meu. Ochii ei erau înroșiți în spatele ochelarilor. „Bunica ta nu înceta să vorbească despre nepoata ei prețioasă.”
Am șters o lacrimă. „Îți amintești cum făcea acele plăcinte incredibile cu mere? Întregul cartier știa că e duminică doar de la miros.”
„Oh, acele plăcinte! Te trimitea pe tine cu felii pentru noi, mândră nevoie mare. ‘Smaranda a ajutat la asta,’ spunea mereu. ‘Are mâna perfectă pentru scorțișoară.’”
„Am încercat să fac una săptămâna trecută,” am recunoscut, cu vocea tremurândă. „Nu a fost la fel. Am vrut să o sun să o întreb ce am greșit, și apoi… atacul de cord… ambulanța a sosit și—”
„Oh, draga mea.” Doamna Andrei m-a strâns într-o îmbrățișare caldă. „Știa cât de mult o iubeai. Asta contează. Și uite la toți acești oameni de aici… a atins atâtea vieți.”
Casa funerara era, într-adevăr, aglomerată, plină de prieteni și vecini care împărtășeau povești în șoaptă. Am zărit-o pe mama, Victoria, stând deoparte și verificându-și telefonul. Nu vărsase nicio lacrimă toată ziua.
În timp ce vorbeam cu doamna Andrei, am văzut-o pe mama apropiindu-se de sicriu. S-a uitat în jur cu grijă înainte de a se apleca peste el, strecurând înăuntru un mic pachet. Când s-a îndreptat, ochii ei au trecut rapid prin încăpere înainte să plece, tocurile ei făcând zgomot ușor pe podeaua de lemn.
„Ai văzut asta?” am șoptit, simțindu-mi inima bătând din ce în ce mai tare.
„Ce anume, draga mea?”
„Mama tocmai…” Am ezitat, urmărind-o cum dispare în baia femeilor. „Nimic. Cred că doar durerea mă joacă feste.”
Dar sentimentul de neliniște s-a instalat în stomacul meu ca o piatră rece. Mama și bunica abia vorbeau de ani de zile. Și nu exista nicio șansă ca bunica să fi cerut ca ceva să fie pus în sicriu fără să știu.
Ceva nu era în regulă.
Umbrele de seară se alungeau peste ferestrele casei funerare, în timp ce ultimii îndoliați ieșeau încet. Mirosul de crini și trandafiri plutea greu în aer, amestecându-se cu parfumul celor care plecaseră.
Mama plecase cu o oră în urmă, spunând că are o migrenă, dar comportamentul ei de mai devreme mă rodea ca o așchie sub piele.
