Mirela: „Mi-am pierdut copilul într-un accident de mașină. Credeți-mă că e cel mai dramatic moment pe care îl poate trăi o mamă. Câțiva ani mai târziu, a bătut la ușă un tânăr. Mi-a spus că-l cheamă Cristian, iar eu m-am uitat la el și am încremenit. Doamne, cine era…” De neimaginat ce s-a întâmplat, de fapt:

Totul a pornit de la un moment dramatic… De fapt, de la cel mai dramatic moment pe care-l poate trăi un om – pierderea copilului său. Nu știu cum, dar probabil căâ soarta mi l-a adus la ușă pe Cristian, tânărul care este acum în viață tocmai pentru că fiul meu și-a pierdut-o pe a lui. Ce a urmat e tare greu de explicat…

O întâmplare tristă ar trebui să fie o întâmplare tristă și-atât. Iată că, în cazul meu, a fost mai mult. S-a transformat într-o fericire, aparent complicată, cu multe subtilități, dar cu un final ca în filme.
Mă uitam la el și nu știam de unde să-l iau. Parcă îl știam de undeva, dar habar n-aveam de unde, parcă prezența lui îmi amintea de cineva, dar nu-mi puteam da seama de cine anume. Stătea la ușă, așa, înalt, solid, cu ochii lui blânzi și privirea de om care vrea să aducă un fel de ofrandă pe un altar imaginar. Eram doar eu și el, în dimineața aceea aspră de martie, într-un loc de trecere, eu în casa mea, el la pragul ușii mele.

— Doamna Mirela?

— Ar trebui să vă cunosc de undeva? i-am răspuns eu străinului.

— În mod normal, nu. În mod anormal, da…

— Puteți fi mai explicit, vă rog?

— Sunt…

— Sunteți?

— Un om care vrea doar să vă mulțumească… mi-a zis el cu capul plecat, cu o atitudine prea umilă pentru statura lui înaltă, de viking.
— Pentru ce? și, totuși, cine sunteți?
— V-am spus… un om care vrea să vă mulțumească… Mi-ați redat viața…

— Am cumva un fiu care mi-ar putea fi… soț?

— Aveți simțul umorului, doamna Mirela!

A izbucnit în râs, eu doar schițam un zâmbet, ultimele întâmplări din existența mea mă doborâseră. Îmi dispăruse până și cea din urmă putere, eram zdrobită sufletește și chiar mă miram în sinea mea cum de mai puteam face glume. Prezența acestui misterios bărbat îmi inspira încredere. Schimbul nostru de replici a ajuns să provoace însă un scandal, pe care nu l-am putut controla sub nici o formă. Credeam că bărbatul meu stă liniștit în pat, dar auzise dialogul și, pe jumătate invalid, a venit la ușă.

— Mirela, ce se întâmplă? Cine e domnul?

— A, nimic… Asta încerc să aflu și eu…

— Sunt pacientul la care a ajuns rinichiul fiului dumneavoastră! a răspuns clar și la obiect străinul „viking”.
Tonul lui se schimbase brusc. Părea hotărât. Nu mai ezita, nu mai era umil, prefera să spună lucrurilor pe nume. Începeam să înțeleg. și mi-am explicat prima reacție în momentul în care i-am deschis ușa și l-am văzut – îl știam de undeva, dar habar n-aveam de unde… După ce băiatul meu a dispărut nedrept de devreme de pe lumea aceasta, m-am rugat zile și nopți la rând să îmi dea un semn. Un semn, atât! Să îmi dea de înțeles că sufletul lui e liniștit, că nu mai suferă. A avut un accident de mașină, era cu soțul meu, plecau în provincie. Soțul a scăpat, fiul meu… nu. Înainte de a ne părăsi, ne-a spus să-i donăm organele. Așa au ajuns rinichii lui la frumosul viking care a simțit nevoia să ne mulțumească pentru asta, ne-a căutat și a venit la ușa noastră fără să ne anunțe. După ce a exprimat motivul vizitei sale, soțul meu s-a înmuiat pe loc.

— Intrați, atunci… Intrați! a continuat el discuția.
— Nu e nevoie, voiam doar să îmi exprim recunoștința.

— Au fost compatibili cu dumneavoastră? a zis bărbatul meu.

— Din câte se vede da… Totul a decurs perfect. Trăiesc acum datorită vouă…

— E meritul copilului nostru, dacă se poate spune așa…
— Dacă îmi permiteți… știu că e dificil… dar poate v-ar încuraja gândul că cineva și-a salvat viața grație…

— Înțelegem, înțelegem ce vreți să spuneți… am intrat eu în discuție.

Trebuia să depășim momentul, așa că l-am invitat în casă pentru ultima dată. A refuzat. Am aflat doar cum îl chema, Cristian. A plecat așa cum a venit. Deodată. Am crezut că nu o să ne mai vedem niciodată. Mă tulburase groaznic întâmplarea în sine. Pe de o parte. Pe de altă parte, consideram acest fapt ca pe cel mai frumos semn pe care puteam să îl primesc de la copilul pe care nu îl mai vedeam. Am rămas toată ziua aceea muți. De parcă am fi asistat la o minune. Cuvintele dispăruseră, în schimb fețele ne erau mai senine.

— Mirela, tot e bine!

— Crezi, Gabi?

— Sunt sigur!

— Eu am o întrebare: de ce dintre toți cei cărora le-am donat organele a venit la noi doar acest domn, Cristian?
— Poate așa a vrut fiul nostru… a răspuns soțul meu.
— Mai mult ca sigur. Puteai să vorbești mai frumos cu el! i-am zis eu lui Gabi.

— Păi am crezut că s-a întâmplat ceva… Auzeam discuția din pat și nu știam ce e.

— Da… Uite, vezi, uneori aparențele chiar înșală!

— și nu ne-a lăsat nici măcar un număr de telefon…

— La ce bun?! Gabi, domnul Cristian nu e băiatul nostru!

— Nu e, dar parcă așa am simțit… Că prin el a vorbit Dani…

După accident, soțul meu intrase într-o depresie destul de puternică. într-o primă fază, refuza să vorbească, accepta cu greu faptul că e neputincios – a stat ceva timp la pat, cu piciorul -, că e la mâna mea, cum ar veni. După aceea, și-a mai revenit puțin, însă tot nu-și putea lua gândul de la cumplita întâmplare. Apoi a apărut acest domn Cristian. și tulburarea și-a făcut iar loc în sufletul lui. A transformat sosirea lui într-o adevărată psihoză. Iar mie îmi era din ce în ce mai greu să-l suport așa lângă mine…

— Gabi, devenim mai puternici atunci când ne și dorim lucrul acesta!

— Mi-e dor de Dani, Mirela… Ce pot eu face?

— și mie îmi este dor, a trecut aproape un an, dar crezi că a venit timpul să murim și noi?

— Oricum am murit atunci…

— Dar eu ce rol mai am? Eu sunt vie, am 47 de ani, vreau să trăiesc cu bărbatul meu… E mai bine să ne internăm amândoi la nebuni? Vrei asta?

— Nu mai are nimic niciun rost…

— Ba are, Gabi! Sufăr la fel de mult, crede-mă! Ba chiar mai mult ca tine! Nu mai sunt nevasta nimănui, ci asistentă medicală, infirmieră, femeie de serviciu, psiholog de serviciu… Orice, numai femeie nu!
Trebuia să-mi vărs oful și să-i spun în față tot ce am de spus. Dar nu l-a ajutat cu nimic. Dimpotrivă, s-a afundat din ce în ce mai tare în deprimare, până când, într-un final, l-am internat într-un spital. Gabi nu mai avea control asupra stărilor sale, aiura, era când lucid, când incoerent. Când m-am văzut sin-gură acasă, credeți-mă, am zâmbit pentru prima oară după multe, multe luni. Ultima dată o făcusem când am conversat în pragul ușii cu domnul Cristian… Da, domnul Cristian. Ce mai făcea oare? Unde era? Mai trăia? Ii era bine? Îmi auzea gândurile? — Sigur că m-am gândit din acel moment la dumneavoastră… — Era firesc… i-am zis. Incredibil, dar adevărat. Am dat nas în nas cu el într-o altă dimineață, mai puțin aspră, aș spune dulce chiar. Eu mă duceam cu mâncare la soț, el avea niște analize de luat. Am intrat în vorbă și am avut curajul să-i spun că m-a tulburat vizita lui la mine și că m-am gândit mult la el. Curios, și el încerca aceleași trăiri.

Fără să intrăm prea mult în amănunte, ne-am rezolvat treburile – eu m-am dus la Gabi, el și-a luat rezultatul analizelor -, apoi am stabilit să ne întâlnim. Nu ne-am propus să avem o relație, dragostea nu ți-o propui, nu ți-o programezi. Voiam să mă detașez de ideea că în el se afla un organ al copilului meu, mi se părea tare ciudată chestia în sine.

Dar, până la urmă, inima era a lui. Iar mie inima lui îmi plăcea. și mintea. și singurătatea lui. Dar mai ales întâlnirea dintre singurătățile noastre. Așa am ajuns, printr-o întâmplare dramatică, să ajung la una fericită. Să iubesc din nou, să mă vindec de tristețea acumulată în ultimul an și să îl simt lângă mine – știu, e greu de înțeles – și pe fiul meu. Nu am putut cere niciodată mai mult de-atât!