Fiul și nora lui l-au alungat din propria casă – dar destinul i-a pregătit altceva
Alexei nu și-ar fi imagina vreodată că bătrânețea îl va găsi rătăcind pe străzi. Totul s-a întâmplat într-o seară rece de noiembrie, când fiul lui l-a scos afară din casă, fără urmă de regret. Cu o valiză modestă și cu sufletul greu, a pornit fără direcție, cu pași grei, prin parcul orașului.
O bancă veche, lângă o fântână deja prinsă de îngheț, i-a devenit loc de popas. Acolo a văzut-o pe o femeie în palton uzat, care părea să fie parte din peisajul melancolic al serii. Privirea ei caldă, neașteptată, avea să îi schimbe drumul.
Cum a început totul
Cu doar câteva ore înainte, Alexei se întorcea acasă după o plimbare, sperând la liniștea din locuința pe care o construise cu greu, de-a lungul unei vieți muncite. Dar atmosfera din casă îl lovea încă din prag: Anton și Tatiana îl priveau ca pe un străin.
— Tată, trebuie să discutăm, a spus Anton pe un ton rece.
Alexei a simțit imediat că urmează ceva rău.
— Am decis. Trebuie să pleci. Avem nevoie de casă. Prezența ta ne încurcă.
Cuvintele au căzut ca un verdict final.
— Asta e casa mea, a apucat el să spună, în timp ce simțea cum i se rupe ceva în interior.
— A fost, l-a întrerupt fiul. Ai o săptămână să te muți.
Dar nici măcar acea săptămână nu a existat. Presiunea, tensiunea, privirile indiferente ale celor doi l-au făcut să-și strângă lucrurile chiar în acea seară. În valiza lui s-au adunat câteva haine, câteva fotografii și restul unei vieți în care crezuse.
„Patruzeci de ani și totul încape într-o valiză…”, și-a spus, simțind cum îl apasă neputința.
Singur, într-o lume grăbită
A plecat fără să știe unde se va opri. Parcul a fost primul loc în care s-a așezat. A privit oamenii: familii, bătrâni liniștiți, copii care alergau. Toți păreau să aibă un loc al lor.
El nu mai avea nimic.
Amintirile au revenit în valuri: tinerețea lui, munca neîntreruptă, soția sa, Elena, dragostea lor, serile liniștite în familie. Iar în mijlocul tuturor, Anton, băiatul pentru care ar fi dat totul.
„Când s-a rupt totul…?”
Întâlnirea care i-a schimbat destinul
La câțiva pași, o femeie hrănea porumbeii. Se mișca încet, cu răbdare, ca și cum timpul avea alt ritm pentru ea. Când i-a observat tristețea, s-a apropiat.
- Mama mea nu a privit niciodată cu ochi buni relația mea cu Sera. În ziua nunții, în loc să se bucure, a izbucnit în lacrimi și mi-a spus cu voce stinsă
- Semne ale diabetului care apar în timpul somnului și pe care mulți le ignoră
- Orice mașină de spălat poate usca hainele. Mulți oameni încă nu sunt conștienți de această caracteristică
— Doriți să mă ajutați? i-a spus, întinzându-i o bucățică de pâine.
Alexei a ridicat privirea, surprins. Nu îl privea cu milă, ci cu o înțelegere greu de întâlnit.
— Eu…? De ce?
— Porumbeilor le place compania, i-a răspuns ea cu un zâmbet cald. Mă numesc Nadejda.
— Alexei.
Au stat o vreme în tăcere, hrănind păsările. Apoi el i-a mărturisit ce se întâmplase.
Nadejda n-a pus întrebări inutile. Doar a oftat ușor.
— Știu cum e să rămâi singur, i-a spus după câteva clipe. Și eu sunt văduvă. Am o garsonieră. Dacă vreți… puteți sta o vreme la mine. În doi, viața e mai blândă.
Alexei a rămas fără grai. Un străin îi oferea ceea ce sângele lui îi luase: un acoperiș, un sprijin, un început.
— Mă voi gândi, a rostit el, simțind pentru prima dată în mult timp o fărâmă de lumină.
Ea a zâmbit, înțelegând mai mult decât putea spune el în cuvinte.
Nu era sfârșitul
Pe măsură ce porumbeii zburau în cercuri largi deasupra lor, Alexei a simțit că destinul nu l-a abandonat cu totul. Poate că acea întâlnire nu fusese întâmplătoare.
Poate că viața încă îi pregătea ceva bun.
Poate că nu asistase la sfârșit.
Ci la începutul unei alte povești.
