Se spune că femeile au instinctele mult mai dezvoltate decât bărbații. Acum depinde despre ce instincte vorbim, să fim serioși. Dacă e să ne referim la a te orienta și descurca în trafic, mai mult ca sigur că bărbații simt mai bine drumul. Nu vreau să fiu misogin, punctez doar o realitate. și consoartele noastre au numeroase calități, cum ar fi faptul că pot aduce pe lume copii. Ei, aici am și eu o poveste.
O poveste în care instinctul mi-a dictat că ceva e în neregulă și în care, oricât s-a străduit iubita mea să mă mintă, adevărul a ieșit la lumină până la urmă.
— Dan, eu mă duc la mama în Germania!
— Ce-ai pățit așa, deodată?
— Mă duc la ea, n-auzi? Muncesc non-stop aici și nu înțeleg nimic din bani…
— Ne descurcăm, roagă-te să am eu de muncă! am încercat eu s-o conving să-și schimbe gândul.
— Nu am chef să mă rog! De ce să mă rog pentru un lucru normal? Te rogi atunci când ai nevoie de o minune… Deci, lasă-mă…
— Bine, și maică-ta asta… De ce te-a stârnit?
— îmi vrea binele, de asta!
— Nu știe că ești cu mine?
— Ba știe, dar zice că, dacă nu suntem căsătoriți, relația e degeaba.
— Așa zice? Păi, și cum să facem? Să mă însor cu tine și, dup-aia, să divorțăm, cum a făcut ea?
— Mă duc la ea, fac niște bani și vedem după aceea…
— știi ce? Eu nu te țin legată de mine! Dacă ai ales să-ți faci viața ală-turi de maică-ta, n-ai decât! Trebuie să mai ai și puțină răbdare… într-o zi se pot întâmpla multe…
— La ce te referi?
— Mă refer la faptul că într-o zi te poți și însura… E foarte simplu!
— Dar nu vezi că nu mai vine ziua aia?
Sincer să fiu, nu aveam chef s-o iau de nevastă pe Anda, doar pentru că mă simțeam forțat. îmi plăcea de ea, însă parcă prea mă umileam cerându-i să stea lângă mine. Dacă ea m-ar fi iubit, ar fi refuzat să plece, nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte acest gând. Spuneți că nu-i așa! Nu i-am stat în calea fericirii, așadar. Ceva, totuși, părea putred în toată povestea asta.
Prea își manifestase dorința de a face bani dintr-odată. Oare ce se ascundea cu adevărat în capul ei? I-am făcut voia și m-am trezit, iată, singur. într-o zi, în timp ce veneam de la muncă, mă oprește un prieten pe stradă și, vorbind una, alta, ajungem la „subiectul” Anda.
— Cum, mă? A plecat? Așa, de odată?
— Da, așa, pe nepusă masă…
— și cum ți-ai dat seama?
— De ce să îmi dau seama?
— Că te înșală!
M-am albit brusc la față. Nu înțelegeam unde bate. Am simțit nevoia să clarific lucrurile.
— Cine-a zis că m-a înșelat? Am zis că a plecat la maică-sa, în Germania!
— Fugi de-aici, bărbate!
— Stai că nu pricep…
— Păi, am văzut-o pe Anda zilele trecute… a continuat el.
— Unde ai văzut-o?
— Am mers cu același microbuz… Dacă e să spun că m-am simțit vreodată luat de fraier, atunci a fost momentul. Trecuse un an de la plecarea ei, așa-zisa plecare. Nu mă puteam abține să fac cercetări. Numai așa, să-mi lămuresc eu niște presimțiri.
Am urmat firul poveștii, ajutat de informațiile prețioase oferite de prietenul meu – mi-a spus stația din care a urcat Anda – și am descoperit ceva incredibil! Anda trăia, Anda nu murise! Glumesc… Ei bine, ea locuia de ceva timp împreună cu un tip cu care avea și un copil. Nu erau căsătoriți, dar respectivul nu era nici neamț, iar cartierul – nici suburbie din Germania. Cum de nu ne întâlniserăm? Uite-așa! Ca să fac eu pe detectivul… A fost clipa în care mi s-a confirmat bănuiala din ziua în care mi-a zis că vrea să plece. Deci, ea a fugit la altul. Bine, bine, și copilul? Asta numai ea putea să îmi spună, iar ca să îmi spună, am făcut rost de numărul ei de telefon.
— Anda? Ce faci? Cum e în Germania?
— Dan? De unde știi numărul?
— Mai contează?
— Da, contează! a răspuns ea, iritată.
— Bine, de fapt, nu te-am sunat să te întreb unde ești! Vreau doar să clarifici un lucru: ai plecat pentru că erai însărcinată?
— Cu ce drept mă întrebi tu pe mine asta?
— Cu dreptul de… tată?
— De tată? De unde și până unde?
— Uite de-aici până aici… Este copilul meu, simt asta și nimeni nu mă poate contrazice!
— și crezi că nu ți-aș fi spus?
— ți-a fost teamă… Plus că nu erai nici tu sigură, spune că nu e așa!
— Dan, ia lasă-mă în pace cu ficțiunile tale!
— Tu vorbești, Anda, de ficțiuni? Mă faci să râd… Copilul e al meu și am să-ți demonstrez negru pe alb adevărul.
Să-i cer să facă o întrerupere, dacă mi-ar fi spus, era ultimul lucru. Chiar îmi doream un copil! Eram convins de asta mai mult decât de ideea unei căsătorii. Singurul mod prin care îi puteam dovedi că eu sunt tatăl era să facem un test de paternitate. Am amenințat-o, i-am spus că, dacă nu acceptă, îi zic adevărul actualului ei iubit. A fost de acord într-un final și bineînțeles că presimțirile mi-au fost confirmate. Băiețelul era al meu! N-aveam de gând să fac pe indiferentul, în niciun caz, adică să nu mă implic în creșterea lui. Exista, totuși, un mic obstacol. Actualul iubit! Dar Dumnezeu face cum face și le așează pe toate cum trebuie. Reîntâlnirea cu Anda ne-a apropiat. Da, cum ați auzit. Plus faptul că îi cumpăram copilului tot ce avea nevoie. Probabil că avusesem nevoie de această despărțire. Ea mi-a mărturisit că nu se aștepta ca eu să o caut și să fiu atât de ambițios. Eu i-am spus că nu trebuia să mă mintă.
— Trebuie să faci o alegere, Anda! E timpul să ne așezăm la casa noastră!
— Ești sigur că vrei asta?
— Dar tu?
— Da, mai ales că Ștefănel este atât de fericit în prezența ta…
— Este pentru că ne simte pe amândoi fericiți, am completat eu. șocul a fost mai mare pentru iubitul ei când a aflat că, în realitate, eu sunt tatăl băiatului. A reacționat destul de agresiv. Am luat-o pe Anda la mine, cu tot cu copil, evident, și de atunci nu i-am mai dat voie să plece. și ca să fie totul în regulă, ne-am și căsătorit. Atât religios, cât și civil. însă, surpriză: înainte de a ne cununa, l-am sunat pe prietenul care îmi spusese că Anda e în țară, ba chiar în același oraș cu mine, și ghiciți ce mi-a spus acesta!
— Cu Anda? Aceeași Anda sau alta?
— Aceeași, mă, Sorine…
— Băi, Dan, tu ești bărbat sau ce?
— Păi, hai să-ți spun… Rămăsese însărcinată, îl avea pe ăla și i-a fost tea-mă să-mi spună adevărul, și despre sarcină, și despre relația cu respectivul…
— Ești nebun, Dane!
— Dacă-ți zic!
— și-acum ai luat-o tu de nevastă, ha?
— Cam așa ceva… Apropo, voiam să îți mulțumesc!
— Nu te pripi, amice!
— Dacă nu erai tu, eu nu aflam de ea…
— Ce să zic? Mi-ar plăcea să ne vedem și în alte contexte…
Nunta a fost cel mai bun context, desigur! Un vis împlinit pentru Anda. Pentru mine, o mulțumire. Să fii părinte îți dă, așa, un soi de fericire pe care altfel nu-l obții. și o responsabilitate uriașă, detaliu care organizează viața unui bărbat. Sigur, e posibil ca, așa cum mi-a zis amicul meu, să fi fost luat de fraier și de alții. Important a fost adevărul, cel din final. Instinctele mi-au fost confirmate, aveam, deci, pe ce să mă bazez!
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate, scrie libertatea.ro.