Am avut o copilărie tristă și nici viața de adult nu se anunța altfel, mai ales după ce m-am înhăitat cu niște indivizi dubioși și am ajuns în pușcărie. în ciuda perspectivelor deloc luminoase, Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a sos-o în cale pe Liliana, femeia care avea să mă aducă pe calea cea dreaptă. Datorită ei am acum o familie și sunt fericit.
Norocul nu mi-a fost prieten bun multă vreme după ce m-am născut. Mama nu muncise niciodată, a făcut cinci copii, iar după ce tata și-a pus picioarele la spinare și a plecat în lume, am trăit o vreme din mila vecinilor. Din păcate, după un timp, ne-am trezit cu toții luați pe sus de acasă și duși la cămin. N-am mai știut nimic de mama ani de zile, n-a venit niciodată să ne vadă la cămin, cum făceau alți părinți.
La un moment dat, am auzit-o pe una dintre profesoare șoptindu-i alteia că mama s-ar fi recăsătorit și ar fi început o viață nouă. Atunci eram prea mic ca să pot afla dacă era adevărat. Peste ani de zile abia, mi-am pus în minte s-o caut și s-o întreb de ce nu i-a mai păsat de noi. în timp, frații mei mai mici au fost înfiați de niște străini și n-am mai putut păstra legătura cu ei. Am sperat că le e bine acolo unde sunt și că, într-o bună zi, când vor crește, își vor aminti de mine și se vor întoarce să mă caute.
După ce am împlinit 18 ani, am stat o vreme într-o locuință a statului, împreună cu încă trei băieți, am muncit, iar apoi m-am înhăitat cu cine nu trebuie și am ajuns la închisoare, condamnat pentru furt, trei ani. Eu am picat ca prostul, iar ceilalți „tovarăși” ai mei s-au lepădat de mine și au spus că eu am fost capul răutăților. Nu știu la ce mă așteptam din partea lor…
La pușcărie, am avut într-un fel noroc, am fost repartizat la bucătărie și acolo l-am cunoscut pe nea Fane, care fusese bucătar pe un vas, dar îi făcuseră cu ochiul câteva lucrușoare de valoare ale unor pasageri – un ceas de aur și niște bijuterii – și așa și-a mâncat omenia, iar căpitanul l-a dat pe mâna polițiștilor. Căpitanul îl scăpase de câteva ori, nea Fane era un bucătar iscusit, dar nu se putea abține când vedea ceva frumos. Cum ceasul aparținea unui tip bogat, dar inflexibil, căpitanul a fost silit să-l dea în vileag.
Câte n-am învățat de la nea Fane! Uneori, după ce toată lumea se ducea la culcare, gătea din resturi niște minunății și ne delectam amândoi. Tot în perioada aceea, l-am cunoscut însă și pe Dobrin, un recidivist înrăit, care cam făcea legea printre deținuți și care a reușit să mă atragă de partea lui.
După ce nea Fane a ieșit, Dobrin a pus stăpânire pe mintea mea și mă manevra după bunul lui plac. Ne distram deseori bătându-ne joc de alți deținuți, umilindu-i și punându-i să muncească în locul nostru. Unii băieți îmi erau chiar simpatici, m-aș fi împrietenit cu ei, dar lor ajunsese să le fie frică de mine. într-o zi, unul a avut curajul să-mi spună printre dinți: „Păcat de tine, ești om bun, o să te nenorocească monstrul ăsta!”. Mulți deținuți aveau soții, iubite, își scriau scrisori, veneau să-i vadă, iar eu mă simțeam foarte singur.
— Lasă, bă, că ți-o prezint pe sora mea, Liliana. 0 să-ți scrie ea câte scrisori vrei, și-așa n-are ce face pe-acasă, e fată bătrână… Așa o să-ți mai treacă și ție timpul pe-aici, o să vezi!
Peste câteva zile, am primit o scrisoare cu o poză în ea. Liliana era o fată drăguță, delicată, n-ai fi zis în rup-tul capului că ar putea fi rudă cu Dobrin. Mi-a plăcut mult chipul ei blând, mi-a plăcut și ce mi-a scris, așa că am început să-i răspund la scrisori. Pe nesimțite, am prins drag de ea și abia așteptam s-o văd în carne și oase. N-am îndrăznit s-o chem să mă viziteze, locuia într-o comună îndepărtată.
Cu puțin timp înainte să fiu eliberat, Liliana mi-a scris că mă poate găzdui și mă poate ajuta să-mi găsesc ceva de lucru în comuna lor. Dobrin mai avea încă vreo cinci ani de pedeapsă, așa că l-am lăsat la închisoare și am plecat la sora lui, care m-a rugat însă să nu-i spun fratelui ei ce aveam noi de gând. — Nu știu cât de bine îl cunoști tu pe Dobrin, e fratele meu vitreg, n-ar trebui să-l vorbesc de rău, dar e un om periculos, crede-mă, nu te mint! mi-a spus Liliana când am ajuns acolo.
Liliana avea un defect din naștere, se născuse cu un picior mai scurt și șchiopăta puțin. Din cauza asta, la 25 de ani era încă nemăritată, deși era mult mai frumoasă decât în poza pe care mi-o trimisese. M-am instalat în camera pe care o pregătise pentru mine, în casa bunicilor ei din partea mamei, unde locuia de la moartea mamei ei, care fusese măritată cu tatăl lui Dobrin. Liliana era învățătoare la școala din comună, copiii o iubeau mult. Primarul era un bun gospodar și, cum la marginea comunei se deschisese după 1990 o fabrică, se gândise să facă o cantină pentru muncitorii de acolo, fiindcă mulți făceau naveta și veneau din multe comune și sate învecinate.
Acolo am avut norocul să găsesc un loc de bucătar, deoarece fosta bucătăreasă era în concediu de maternitate. Din recunoștință, m-am întrecut pe mine însumi și le făceam cele mai gustoase mâncăruri muncitorilor.
Curând, au venit și copiii lor să mănânce la cantină, iar apoi am început să fiu invitat să gătesc la nunți și tot felul de petreceri de-ale lor. Liliana era foarte fericită că oamenii m-au îndrăgit și că nu am dezamăgit-o. 0 iubeam sincer, dar n-am îndrăznit s-o cer de soție, eu, un fost pușcăriaș. Peste vreo doi ani însă, m-a întrebat ea dacă nu o vreau de soție.
— Mi-ești foarte dragă, dar n-aș fi îndrăznit să-ți cer să fii soția mea.
Toată lumea s-a bucurat pentru noi. N-am avut încotro și am făcut o nuntă mare, să poată veni toți cei care doreau să ne fie alături. Peste mai puțin de un an, Liliana mi-a dăruit un fiu și, în sfârșit, pentru prima oară în viață, datorită soției mele, am putut simți și eu ce înseamnă să ai o familie. în vara de după ce s-a născut Viorel, am renovat casa, am făcut baie, să nu mai trebuiască să îmbăiem copilul în lighean, cu apă încălzită. Eram fericit cum nu mai fusesem niciodată.
Peste câteva luni, am primit însă o scrisoare de la Dobrin, care-mi scria că va fi eliberat mai devreme pentru bună purtare și are gânduri mari pentru mine. M-am înfiorat și m-am speriat la gândul că va trebui să-l primim în familia noastră. Cum-necum, aflase că m-am însurat cu sora lui vitregă și îmi bătuse obrazul că n-am așteptat să iasă el ca să facem nunta. Tatăl lui locuia singur și dăduse în patima beției, după ce îi murise nevasta, mama Lilianei.
Gurile rele spuneau că Dobrin nu era străin de moartea bietei femei. Liliana mi-a spus că Dobrin e un om rău, dar că totuși nu-l crede în stare de crimă. Când s-a întors, Liliana aștepta al doilea copil. Spre sur-prinderea noastră, n-a vrut să locuiască la noi. Ce să zic? Am răsuflat ușurați.
Câteva luni a stat cuminte, dar, după un timp, s-a dat și el la băutură cu taică-său. Nu-i plăcea să muncească, nu făcuse nimic în viața lui. Apoi, a răspândit povești urâte despre mine, iar când au început să dispară lucruri din casele oamenilor, el a pus totul în seama mea. Liliana era tare supărată. Norocul nostru a fost că oamenii căpătaseră încredere în mine și nimeni n-a plecat urechea la spusele lui Dobrin.
Peste alte câteva luni, a venit în comună și un alt fost coleg de-al lui de celulă, și furturile s-au îndesit. Ba mai mult de atât. Dobrin și Necula, amicul lui, când erau băuți, se dădeau la nevestele și copilele din comună.
Tocmai în perioada aceea, primarul îmi făcuse rost de un contract de bucă-tar pe un vas de croazieră.
— Mi-am pus obrazul pentru tine, nu poți să mă refuzi. Am eu grijă de ai tăi, nu-ți fie teamă!
Liliana m-a încurajat să plec, aveam deja doi copii, nevoile crescuseră, iar lefurile noastre erau mici. Urma să lipsesc câteva luni bune, iar dacă angajatorii erau mulțumiți de mine, contractul se putea prelungi. Lucrurile ar fi fost mult mai simple dacă mi-aș fi putut lua familia cu mine, dar… așa ceva nu e permis. Am plecat cu inima îndoită.
La scurt timp după plecarea mea, Liliana mi-a scris că Dobrin și prietenul lui au plecat la București, așa că puteam sta liniștit. Am răsuflat ușurat, fără să știu însă că plecarea lor a fost numai o stratagemă și că furturile au început să se țină lanț. Dobrin și Necula spărgeau case în tot județul, iar Poliția nu reușea să-i prindă și nici nu avea dovezi că ei erau făptașii.
De ziua aniversării căsătoriei noastre, eu eram în larg, dar aranjasem cu cine-va să-i trimită Lilianei un ceas splendid, o bijuterie, fără să mă gândesc că aș putea-o pune astfel în pericol, pentru că și Dobrin, la fel ca nea Fane, de la care învățasem meserie, era „sensibil” la frumos.
Vestea s-a răspândit rapid în toată comuna, după ce Liliana a primit cadoul meu. Au prins de veste, firește, și Dobrin, și Necula. Mult mai târziu am aflat că Dobrin se îndrăgostise, în drumurile lui pe la București, de o fătucă dată dracului, învățată cu lucruri scumpe, așa că ceasul Lilianei i s-ar fi potrivit mănușă. Numai că scumpa mea soție și vecinii noștri cărora Dobrin le călcase deja casele și le luase bani sau lucruri de preț puseseră la cale un plan. Era vară și era cald. Liliana a dus copiii la culcare și s-a pregătit și ea de culcare. A lăsat fereastra de la dormitorul nostru deschisă, deși îmi promisese că o să aibă grijă. Detaliile întâmplării din noaptea aceea le-am aflat când m-am întors acasă: Liliana și-a dat seama că lui Dobrin îi vor sticli ochii când va auzi de ceasul primit de la mine. Fătuca de la București îi luase rău mințile. Așadar, câte-va seri la rând a lăsat fereastra deschisă și ceasul la îndemână. Dobrin a studiat, probabil, terenul, iar când i s-a părut lui momentul prielnic, a intrat în dormitor, cu o căciulă de schi pe cap, în chip de cagulă.
A umblat tiptil, ca o pisică și, pentru că era lună plină, a descoperit imediat ceasul pe noptiera Lilianei, l-a băgat în buzunar și a dat să plece. Numai că, în clipa aceea, a primit o lovitură cumplită la cap și a căzut cât era de lung. Pe întuneric, loviturile au continuat o vreme, trupul îl durea de parcă fusese călcat de tren. într-un târziu, când loviturile au încetat, s-a aprins lumina, cineva i-a smuls căciula de pe cap și atunci i-a putut vedea pe atacatorii lui: vecinii Lilianei, înarmați cu bâte. Vecinii s-au prefăcut mirați când au văzut cine e hoțul. Iar Dobrin, care și-a dat seama că îi întinseseră o cursă, i-a dat Lilianei ceasul înapoi și le-a promis că se dă pe brazdă.
— Uite cum stau lucrurile, băiete! i-a spus primarul. Noi ne avem ca frații în comuna asta. E păcat că ai încercat să dai vina tocmai pe un băiat bun, care-și vede de treabă și care nu te-a vorbit niciodată de rău. îți spun un lucru: dacă vrei să nu te dau pe mâna Poliției și să nu ajungi iarăși unde ți-ar fi locul de drept, fă-te nevăzut! Dispari din viața noastră pentru totdeauna, uită meleagurile astea și apuc-o încotro vezi cu ochii! Ne-am înțeles?
Dobrin s-a ridicat cu greu de jos. îl dureau toate, dar s-a abținut să geamă. și-a dat cuvântul de onoare că va pleca pentru totdeauna și nu-l vor mai vedea nicicând.
— Nu prea mă încred în cuvântul tău, băiete, e de ajuns să nu mai calci pe-aici! Ne-am înțeles? Am atâția martori, uită-te bine la ei! Dacă te mai prind pe-aici… știi ce te așteaptă!
Din noaptea aceea, nimeni n-a mai auzit de Dobrin. Tatăl lui și-a găsit o femeie cumsecade, să-i poarte de grijă, și s-a dat pe brazdă, s-a lăsat de băut. Eu am reușit să rezist pe vas numai doi ani. Mi-era prea dor de Liliana și de copii. M-am apucat de grădinărit, să avem ce mânca, Liliana le face hăinuțe copiilor cu mâinile ei, nu mai trebuie să le cumpărăm decât încălțări și rechizite.
Trebuie să recunosc că, după ce m-am așezat la casa mea și am avut copii, am încercat de câteva ori să dau de urma mamei. în naivitatea mea, mi-am imaginat că s-ar bucura dacă ar afla că are nepoți. N-am găsit-o. Din fericire însă, frații mei nu s-au dat bătuți așa de ușor ca mine și m-au găsit. Vara trecută, m-am pomenit cu ei la poartă. Sigur că eram cu toții schimbați, eram oameni în toată firea. Mi-au povestit cum s-au găsit mai întâi unul pe altul și ce mult timp le-a luat apoi să dea de mine.
Undeva, în fundul unui sertar, ascunsesem cutia mea cu comori, în care păstrasem câteva fotografii cu mama, cu tata și cu frații mei. Ne-am uitat la ele și ne-am promis ca, de acum înainte, să ne întâlnim măcar o dată pe an cu toții.
Prima întâlnire o avem vara asta în America, la George, care are împreună cu părinții lui o fermă în Arizona. Liliana (trebuie să recunosc însă că și eu) se teme la gândul că vom zbura atâtea ore cu avionul. Copiii sunt însă încântați.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.