Toate ar fi mers înainte dacă nu mi-as fi lăsat celularul deschis. Așa însă… toate s-au dat peste cap. și dacă ar fi fost simplu! Dar eram în fata ofițerului de la starea civilă. Partenerul meu tocmai ce spusese un „DA” hotărât, eu n-am mai apucat… în acel an!
— Cetățeană… Alexandra, de bună-voie…
Vocea celui care oficia cununia mea și-a lui Cristian a fost curmată brusc de sunetul strident al telefonului. Toată lumea a început să se caute prin buzu-nare, poșete, mă rog, fiecare ce avea.
Eu priveam degajată în jur, fiind convinsă că-mi închisesem mobilul. Cristian m-a tras de mână:
— Dragă, e telefonul tău!
— Al meu? Dar îl oprisem…
— Poate ai vrut… Nu știi că exact atunci a venit mama și te-a întrebat nu știu ce? Probabil că te-ai luat cu altceva și ai uitat de telefon. Ce faci, nu mai răspunzi?
Am dat din cap și am extras aparatul din geantă. Pe ecran nu-mi apărea numărul apelantului. „O fi vreo glumă proastă. Mai bine îl închid.” și totuși, ceva m-a împins de la spate să răspund. Am început să tremur cum am auzit vocea de la capătul celălalt.
— Îmi cer scuze, dar e un telefon foarte important! am spus, întorcându-mă spre invitați.
M-am retras într-un colț al sălii și am continuat să ascult. Până atunci nu apucasem să scot o vorbă, atât de șocată fusesem când l-am auzit pe Marius. Mi-am revenit.
— Alexandra, te rog să mă ierți că te sun atât de târziu! Ne putem întâlni să stăm de vorbă? Este foarte important pentru mine!
— Și pentru mine a fost… Mi-a trebuit destul timp să mă refac… Acum ce mai vrei? Nu-ți ajunge ce mi-ai făcut?
— Știu că am fost un prost! Dar te-am iubit. și te iubesc și mai mult. Abia când n-am mai fost împreună, am realizat ce pierdusem.
— Asta e treaba ta! am ripostat eu mai dur decât simțeam.
Abia mă abțineam, știam că nu pot să-mi mai controlez mult timp vocea. Tremurul era din ce în ce mai evident. întorsesem capul spre Cristian și cei care veniseră să asiste la cununie. Deveniseră nerăbdători. Viitorul meu soț îmi făcea semne disperate să termin mai repede discuția.
— Ce spuneai? Nu eram atentă…
— Știu că am greșit, dar o să încerc să mă schimb dacă mă accepți din nou. Te rog, mai dă-mi o șansă!
— Știi unde sunt chiar în acest moment?
— Nu. De unde să știu?
— Mă mărit! și dacă întârziai încă un minut…
— Nuu!
— Ce „nu”?
— Nu! Te rog, nu te mărita! Mai așteaptă! Gândește-te bine!
— Să mă gândesc? și, mă rog, pentru ce motiv aș renunța la un bărbat care mă iubește și care mă vrea alături? am spus și am închis telefonul.
Cristian se apropia.
— Ce s-a întâmplat? E grav? Văd că te-ai schimbat la față! ți-e rău?
Am tăcut preț de câteva clipe. Aveam însă nevoie de mult mai mult timp. Nu puteam gândi atât de repede. în fond, era vorba de viitorul meu, de viața mea. Ce să fac? Cum? Eram într-o mare dilemă. ÎI priveam pe Cristian și gândurile mi se învălmășeau în minte. Doamne, cum să fac să fie bine? Simțeam că nu mai am aer. Mă sufocam…
— Alexandra, ți-ai revenit, în sfârșit! Cum te mai simți?
Am privit în jur. Tot felul de chipuri erau aplecate asupra mea.
— Ce s-a întâmplat? Ce-i cu mine? Unde sunt?
— Liniștește-te! Sunt lângă tine! a spus Cristian, încet. Cred că emoțiile sunt de vină. și canicula… S-au adunat prea multe într-o singură zi… Ai leșinat.
— Vai de mine, ți-am stricat ziua!
— Dar nu mi-ai stricat nicio zi. Oricum, a intrat altă pereche să se cunune. Ce facem, te simți în stare să continuăm?
Acela a fost momentul în care m-am decis. Aveam ocazia să trag de timp și nu vedeam de ce nu aș fi făcut-o.
— Mă simt foarte slăbită. îmi tremură picioarele. Eu știu ce să zic? Dacă nu ar fi fost atâția oameni… și dacă nu ar fi fost toate pregătirile astea…
— Fii serioasă! Sănătatea ta e mai importantă decât orice. știi ce facem? îi trimitem la restaurant, să petreacă, iar noi mergem întâi pe acasă. După ce te odihnești puțin, mergem și noi la petrecere. Dacă tot au venit oamenii să se distreze, să-i lăsăm să se simtă bine.
— Mai bine așa…
— Cu condiția să mă iei totuși de bărbat!
— Când ne-or mai programa ăștia… Dar venim numai noi și martorii, nu?
— Mai vedem până atunci…
Abia acasă și-a amintit de telefonul pe care-l primisem în timpul oficierii căsătoriei.
— Cine te-a sunat la cununie? L-am privit lung și am rostit:
— Marius.
S-a dus și a scos o sticlă cu băutură din barul improvizat în bibliotecă.
— Cred că am nevoie de întăritor. Ce mai voia Marius de la tine?
— Nu știu exact. Cum, de altfel, nu știu de unde a avut numărul de telefon. Dar ce contează? Aparține trecutului…
— Da? Așa să fie? Nu cumva leșinul tău are legătură cu chestia asta? Poate că te-ai răzgândit în ceea ce mă privește…
Fără să-și dea seama, ridicase glasul. și vocea îi răgușise brusc. Nu mă răzgândisem, doar îmi acordam puțin timp. Trebuia să văd limpede cum stau lucrurile. De fapt, nu știam prea bine ce voia Marius, dar bănuiam. Probabil că mult discutatul său divorț avusese loc, în sfârșit. Probabil că voia să reînnoade legătura. în fond, relația cu mine fusese foarte comodă pentru el. Eu îl veneram și el se lăsa venerat. Vreo trei ani mă dusese cu vorba. La început, negase că ar fi fost însurat. Pe urmă, cu ajutorul unor prieteni binevoitori, am aflat adevărul.
Șocul fusese mare, dar și dragostea pe care i-o purtam era enormă. L-am iertat și am acceptat ceea ce nici nu visasem vreodată: postura de amantă. Eram tot ceea ce urâsem vreodată, dar pe atunci nu-mi păsa. Chiar dacă uita să mă sune, chiar dacă așteptam ore în șir și nu mai apărea, chiar dacă mă și lovise de câteva ori, nu conta. îl iubeam! Doamne, cât de naivă putusem să fiu! și acum, ce naiba voiam? Cristian mă iubea și-mi acorda toată încrederea lui, iar eu… ce făceam?
— Alexandra, ești absentă… înseamnă că am avut dreptate! E clar, am fost doar un papagal! Te-am iubit și aș fi făcut orice pentru tine! A fost suficient un singur telefon de la acel domn pentru ca tu să calci în picioare tot ce a fost între noi doi. Chiar atât de puțin am însemnat? Ai jucat tot timpul teatru? Fir-ar să fie, e vorba de viitorul meu, al tău, dacă nu al nostru împreună! Vorbește, răspunde-mi!
Ce-i puteam răspunde? îl iubeam. Dar îl iubeam și pe Marius. Pe fiecare în alt fel. Marius reprezenta pasiunea, clipa de nebunie. Cristian era liniștea care-mi trebuia. Era stâlpul de susținere. Dar care era nevoia mea mai mare? Lângă Marius trăiam cu intensitate fiecare clipă. Parcă era o flacără ce mă mistuia. Lângă Cristian trăiam ca într-un basm. Parcă era oaza mea de liniște.
Aveam nevoie de amândoi. Cristian mă zgâlțâia, încercând să mă facă atentă la vorbele lui. Nu mă puteam concentra. Eram mult prea preocupată de mine, de frământările interioare, ca să mai fac față și altora.
— Știi ce? Hai s-o lăsăm baltă! Acum mă culc, vorbim mâine, când vom fi mai liniștiți!
El s-a culcat, dar eu am rămas în fotoliu, gândindu-mă toată noaptea. Când s-a trezit, i-am spus:
— Nu te-am luat de fraier, Cristian. Chiar te iubesc. Dar îmi dau seama că am nevoie de puțin timp să mă lămuresc. Prefer să fac asta acum decât să fac un pas greșit. Nu, nu e vorba de tine! La mine mă refeream. Ce ai vrea? Să ne căsătorim și pe urmă să constatăm că a fost o greșeală?
— Cât timp vrei? Spune-mi o dată!
— Nu-ți pot da. Cel puțin, nu în acest moment. Să lăsăm timpul să decidă…
M-am mutat înapoi în garsoniera mea. Mă simțeam atât de stingheră în cuibul meu! Lipsea ceva și știam și ce. Dar nu voiam încă să recunosc. După un timp, l-am căutat pe Marius. Ne-am dat întâlnire, să văd ce voia de la mine. Primul lucru pe care l-am remarcat la el a fost verigheta. Era tot pe deget. Buun! Așa carevasăzică…
— Care e scopul întâlnirii noastre? Mureai să mă vezi! Uită-te bine și spune ce doreai! Ce ardea așa tare?
— E prea târziu acum. Nu mai e de actualitate!
— Văd că ești însurat! încă! Nu spuneai că divorțezi? Sau făcea parte dintr-un scenariu?
Și-a privit inelarul, oarecum surprins.
— A, domnul a uitat să-și scoată verigheta! am continuat, ironic. Nu-i prea bine, vezi că ai început să îmbătrânești! Cum mai poți fraieri puștoaicele?
— Da, bine… Am uitat. și ce-i cu asta? Voiam să-ți spun cât de dor mi-era de tine și tu… mă iei cu chestii de-astea! a făcut el pe ofensatul.
Îl studiam cu atenție. Se schimbase mult de când nu-l mai văzusem. Slăbise, și asta nu-l avantaja. Oare ce mă atrăsese la el? Da, trecuse ceva timp de când nu ne mai văzuserăm, dar credeam că întâlnirea noastră va decurge altfel. Unde era focul care mă mistuia de cum îl vedeam? Unde era pasiunea dintre noi? Era ciudat că nu simțeam nimic. Nici ură, nici dragoste, nimic. și asta mă speria.
— Sanda mea dragă, arăți foarte bine!
— Îmi priește. și nu-mi mai spune „Sanda mea dragă”. Nu-mi place!
— Dar îți plăcea…
— Asta a fost demult, într-o altă viață, când mă lăsam prostită de vraja ta!
Am stat de vorbă ceva timp și am constatat că nu mai aveam multe în comun. îmi dădeam seama că dragostea lui Cristian mă vindecase de Marius. Păcat că trebuia să-mi dau seama în asemenea condiții.
— Nu mergem la garsoniera ta? m-a întrebat în momentul în care voiam să ne despărțim.
— Ai uitat că m-am măritat? am profitat eu de faptul că nu aflase încă ce se întâmplase la cununia mea.
— Ce-are una cu alta? Doar nu mergem la bărbatul tău acasă! Ba aș spune că e chiar mai plăcut așa. Gustul adulterului e mult mai dulce.
Marius al meu nu se schimbase. Ba aveam senzația că se credea chiar Don Juan, bărbatul căruia nu-i rezistă nicio femeie.
— Băiete, i-am spus, cât se poate de rece, după câteva clipe. Am făcut cea mai mare descoperire! Ești un bou! Păcat că nu mi-a deschis nimeni ochii mai înainte… Mă bucur așa de mult că am reușit s-o termin cu tine!
— Crezi că poți trăi fără mine? a rânjit el. Cum m-ai căutat acum, o vei mai face. și atunci, eu voi pune condițiile, o să vezi!
I-am râs în nas. Am plecat și nu l-am mai căutat. Nu mă mai interesa soarta lui. Aveam ceva mult mai important de rezolvat. Mi-au trebuit câteva luni să reînnod ce stricasem ca proasta într-o clipă de nebunie.
Cristian m-a iertat repede, dar nu a uitat. și lucrul ăsta era parcă mai important. Dar am reușit în cele din urmă. Dragostea noastră s-a purificat prin încercarea la care am fost supusă, la care am fost supuși amândoi. și, la aproape un an, eu am fost cea care l-a cerut în căsătorie pe Cristian.
— De când așteptam asta! De data asta, ești sigură-sigură ce vrei?
— Da, sunt sigură! Vreau să îmbătrânim împreună!
— Asta o spui acum, dar peste cincizeci de ani?
— Dacă-i mai apucăm…
— Deci, mergem până la capăt?
— Până la capăt!
Așteptam să intrăm în sală. Cristian s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Ce-i? M-am murdărit pe față?
— Nu… Mă gândeam că poate îți lași iar telefonul deschis! Cine știe cine mai poate apărea de data asta! și iar mai amânăm un an…
Am râs. Nu avea ce să se mai întâmple. Trecutul meu era adânc îngropat și nu vedeam motivul pentru care ar mai fi înviat… Trecuse exact un an. De fapt, chiar am dorit să fie aceeași dată. Să-mi amintesc mereu încercarea prin care trecusem.
Am intrat și am dat peste același ofițer al stării civile. S-a uitat lung la noi:
— De data asta, sunteți hotărâți?
— Sigur!
— Atunci, putem începe!
Când mi-a venit rândul, nu am șovăit. Am răspuns hotărâtă: „DA”. Am răspuns așa cum trebuia să o fac cu un an în urmă. Acum sunt sigură de mine, de sentimentele mele. Niciodată nu am fost mai convinsă de ceva. Dragostea pentru Cristian este o dragoste matură, care sunt sigură că va dura o veșnicie.
Cu Marius nu aș fi avut nicio șansă. Pentru el nu am însemnat nimic. Trebuia să se simtă adulat, și eu asta îi oferisem. Dar gata cu gândurile astea! Evenimentul prin care treceam era prea important ca să mă gândesc la alte prostii. De fapt, era unic. în câteva minute, s-a terminat totul. Sau, poate, abia a început…
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Articol preluat integral de pe Libertatea.ro