Durere mare în familia Danei Nălbaru și a lui Dragoş Bucur: Din păcate, se luptă cu o boală gravă: „I-a luat câteva zeci de secunde să mă recunoască”:

Cu toate că par o familie perfectă pentru care educarea copiilor şi căsnicia sunt o prioritate, iată că Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur se luptă zilnic cu o boală grea. Dragoş suferă de diabet, este dependent de insulină, iar această afecţiune şi-a pus amprenta asupra vieţii sale de zi cu zi.

„Pentru cei/cele care nu ştiu trebuie să spun, încă de la început, că am acasă un diabetic. Aşa l-am luat, aşa m-am îndrăgostit de el, aşa m-a cucerit. Despre Dragoş e vorba şi o să va spun câteva cuvinte despre viaţă mea alături de diabetul sau. Ştiţi, noi doi (eu şi diabetul lui Dragoş) ne-am cam împrietenit. A fost dragoste la prima vedere pentru că a venit la pachet cu proprietarul. Când şi-a scos prima oară pen-ul că să-şi facă insulină (luase nişte ciuperci la cuptor dar voia să mă impresioneze) am făcut ochii mari, că cepele, şi el a mustăcit mulţumit…”Am cucerit-o” şi-a zis în gând. Eu mă întrebăm dacă nu-l doare şi chiar l-am întrebat iar el a mimat o grimasă în timp ce acul intră în burtă. Actor. După cinci zile acceptăm cererea lui în căsătorie şi după şapte luni eram doamna Bucur. Ok, aşa mă cheamă în buletin: Alina Daniela Bucur.

La început nu aveam nici cea mai mică idee despre ce înseamnă hipo şi hiper. Vedeam că se testează des, că îşi face insulină, că îşi cantereste mâncarea (a avut o perioada în care mergea cu cântarul în geantă la restaurant) dar, cu timpul, am învăţat cam tot ce e important să ştiu despre diabet.

Azi acele, insulină, testele, senzorii, pompă fac parte din viaţă mea. De multe ori mă întreb dacă el nu s-o fi săturat de ele dar îl văd pozitiv mereu şi firesc în relaţia lui cu diabetul aşa că mă liniştesc.

Mi-a spus de câteva ori că boală asta i-a făcut viaţă mai bună. Pare ciudat, dar îmi explică despre cum l-a organizat, cum l-a educat şi, mai ales, despre cum l-a învăţat să înţeleagă cu adevărat care sunt marile valori ale vieţii. Şi eu am învăţat de la el.

Desi are perioade extrem de solicitante din punct de vedere profesional și asta îi afectează glicemiile pe o perioada mai lungă de timp, desi ma ingrijorez pentru fiecare noapte pierduta la câte-o filmare, desi îl văd uneori confuz de la hipo sau nervos de la hiper, el e aproape tot timpul “treaz”…inauntrul sau stie foarte bine ce are de facut de fiecare data si face.

Face așa de bine si de discret (are grija de el) incat reuseste sa ne fereasca pe noi (pe mine si pe copii) de diabet. Nu se plânge niciodată, nu spune niciodata “nu pot” atunci când am nevoie de ajutor (si poate nu tot timpul se simte bine), nu e mofturos sau pretențios, ba e chiar vesel si mereu gata sa gaseasca o solutie. Odata și-a uitat insulina acasa, știa ca plec în oras și m-a sunat sa i-o duc. În graba mea am uitat să o iau…pe drum mi-am facut mii de procese de conștiință, aveam o intalnire importanta si nu mai aveam timp să întorc. L-am sunat sa-i spun ca i-am uitat insulina si eram aproape sigura că o să mă certe (eh, sechele din trecutul meu îndepartat) dar a fost extrem de calm si a zis ca va gasi o altă solutie, să stau linistita.

Firescul cu care se raporteaza la problemele zilnice este ceva ce învăț mereu de la el. La mine, daca apare o problema, se produce panica. La el se activeaza cu calm cautarea solutiei. O singura data s-a enervat tare. Cand și-a uitat borseta cu teste si insulina la hotel, in Paris. Iar eu, o singura data m-am speriat îngrozitor. Într-o noapte, cand a intrat în hipo și i-a luat câteva zeci de secunde bune ca să mă recunoasca și sa-mi poata spune ceva. M-am panicat, desigur, i-am adus zahar si am asteptat să își revină. În rest, viata e ca la orice alta familie. Cu hidrati, dulciuri, munca, vacante, copii, prieteni si muulte vise frumoase de implinit în viitor”, a scris Dana pe blogul personal.